Făcând o paralelă între expresia psihopatologică în pictură, teorie elaborată de către medicul psihiatru Aurel Romila în decursul a zeci de ani de studiu și analiza operelor elaborate de către bolnavii pe care i-a avut sub observație și expresia psihopatologică regăsită în filmele lui Lars von Trier, vom descoperi asemănări uimitoare între stilurile de artă. Și dacă pentru a putea înțelege artistul, trebuie ca mai întâi să îi înțelegem arta, vom trece în revistă câteva elemente comune regăsite în tratatul elaborat de Aurel Romila, ce merită punctate și aplicate operei lui Lars von Trier. Așa cum se poate observa în filmografia lui von Trier, avem de-a face cu o lungă serie de filme ce au la bază cele mai întunecate cotloane ale minții umane și deși conform teoriei freudiene, în fiecare dintre noi sălășluiește impulsul greu de ținut în frâu, în cazul lui von Trier cinematografia i-a fost loc de refugiu. Nu am putea afirma cu certitudine că regia l-a salvat de la comiterea unor acte violente, însă putem afirma că i-a permis exprimarea liberă, exprimare ce este în continuare aclamată și premiată la nivel mondial. Întorcându-ne la arta din punct de vedere psihopatologic, cercetătorii în domeniu au constatat faptul că producția artistică oferă o mai bună cunoaștere a personalității subiectului observat sau analizat și implicit a intimității dezechilibrului său psihic. Arta devine astfel un limbaj, un mijloc de comunicare în care artistul își pune pe tavă întreaga sa lume interioară și, mai mult de atât, fiecare operă scoate în evidență starea sa psihică din momentul respectiv. Putem observa astfel, trecând de la o operă la alta, modul în care acesta a fluctuat de-a lungul timpului și vom putea identifica astfel pattern-urile trăirilor sale interioare. Acest articol nu are intenția și nici dreptul de a pune diagnostice, mai ales că diagnosticul nu poate fi pus doar în baza operei unui artist, însă vom încerca să deslușim acele particularități revelatorii care reies din opera lui Lars von Trier. Citându-l pe Doctorul Psihiatru și Profesor Universitar, Aurel Romila, “din punct de vedere diagnostic, conținutul este cel mai important, pentru că el permite recunoașterea problemelor fundamentale cu care se frământă bolnavul. Multe dintre conținuturi se manifestă sub o formă disimulată, astfel că și un observator calificat poate să piardă o mare parte din ceea ce autorul vrea să explice prin lucrarea sa. (…)” De aceea este extrem de important să cunoaștem biografia persoanei și starea sa clinică. Înainte de a analiza arta lui Lars von Trier, ne vom reîntoarce preț de o clipă la Freud, care ne dă indicii prețioase și ne avertizează că artistul se ține departe de realitate prin conduite de substituție. Astfel că, vorbim de refularea lumii fantasmatice a regizorului în cinematografie. În urma studierii aprofundate a imaginilor repetative identificate în filmele lui Lars von Trier, cele mai multe dintre acestea duc către o formă de schizofrenie dar, regizorul nu a primit niciodată acest diagnostic. Se cunoaște însă diagnosticul său de Depresie Majoră, cel de Tulburare Obsesiv-Compulsiva cât și fobiile sale, însă alaturi de cadrele în care identificăm grotescul, megalomania și scenele obscene, la acestea se adaugă și simbolismul elaborat și pe alocuri delirant, scenele fantastice care par rupte din context, cele de mutilare și masacre, cât și alternarea între sacru și profan. De asemenea Volmart identifică așa numitele conținuturi “fugă”: atenția care cade pe copaci, casă, apă, soare, flori, animale, pasări, ochi, măști etc., elemente care se regăsesc în totalitate și în filmele lui von Trier, elemente ce aparent par normale, dar care primesc conotații deosebite și de cele mai multe ori grotești. Vom observa în filmele acestuia animale moarte, putrezite sau mutilate, copaci tăiați cu rădăcini formate din nuduri ale unor oameni decedați, case aparent minimaliste dar care ajung să fie construite din cadavre umane înghețate etc. Mai mult de atât, talentul regizorului și de asemenea unul din pattern-urile de identificare, îl reprezintă figurația unor elemente care sunt ascunse vizual, omisiunea anumitor părți și adăugarea altora, nerespectarea proporțiilor, înlocuind astfel realitatea cu o fantezie. Freud socotește fantezia ca pe una din dovezile lipsei de cruțare pe care o are realitatea față de ființa psihică, fiind asemănătoare unei rezervații naturale, în care omul, cu ajutorul viselor de zi (Tagtraume), devine din nou beneficiarul plăcerii. Visele de zi devenind astfel materialul brut din care ia naștere creația artistică și implicita satisfacere a instinctelor prin intermediul fanteziei. Practic, prin aceste filme ale sale, Lars von Trier înlocuiește realitatea cu o iluzie, permitându-și evadarea și uitarea de constrângerile realității. Mai mult de atât acesta dorește să transmită un mesaj clar, mesaj pe care de altfel l-a și verbalizat ori de cate ori a avut ocazia atunci când a fost întrebat de copilăria sa, un mesaj ce derivă din doctrina sa psihologică, aflată în strânsă legătură cu trecutul său sexual infantil și “fantasmatic”. Simbolurile sunt de asemenea elemente extrem de importante în interpretarea operei lui von Trier, mai ales că este extrem de pasionat de această lume, cât și de autorii care s-au scufundat în adâncurile ei. De aceea vom putea observa faptul că după moartea mamei sale și primirea veștii legată de tatăl său biologic, acesta pune din ce în ce mai abitir accentul pe mutilarea personajelor feminine, pe maltratarea, umilirea și înjosirea lor, dorind să-și exprime furia, abandonul și mai ales dorința de răzbunare. Fiind un domeniu extrem de nou în societatea românească, nu ne putem avânta prea mult în a trage concluzii și în niciun caz de a pune diagnostice, putem doar scoate în evidență anumite aspecte menite să fie identificatori ai unor posibile dezechilibre. Neexistând criterii clar delimitate și nici un istoric în acest sens, putem să revenim doar la ceea ce Delay afirma și anume “arta psihopatologică, fiind una din marile categorii ale imaginarului (care cuprinde toate producțiile fantastice ale spiritului uman: miturile și religiile, arta, visele, delirurile), își are domeniul și existența sa proprie, neputând însă să nu se supună acelorași legi fundamentale care reglează structurile, tematizeaza conținuturile și regizează dinamismele acestei funcții ale imaginarului.” C.C.
Comments