Trăsăturile intervievatorilor de succesDacă studiați un intervievator cu adevărat talentat, veți observa că el sau ea are o serie de calități personale extrem de specializate.
Prima trăsătură esențială a unui intervievator desăvârșit este ca victimele, martorii și chiar suspecții să creadă că anchetatorul „simte” cuvintele pe care le vorbește. Măsura în care sunt în largul lor cu anchetatorul determină nivelul de încredere pe care îl au în el și, prin urmare, determină dacă își împărtășesc secretele. O astfel de încredere pune bazele pentru obținerea de informații pe care victima, martorul și cu siguranță suspectul pot fi inițial reticente să le furnizeze. Este larg recunoscut faptul că, construirea unui raport între intervievator și intervievat reprezintă o componentă crucială a procesului de interviu, mai ales atunci când detaliile crimei pot fi sensibile sau pot fi asociate cu jenă, rușine și/sau stigmatizare.
Un intervievator eficient este un vânzător adaptabil - unul care proiectează sinceritate la fiecare pas al interviului și totuși este capabil să-și schimbe cursul de multe ori în timpul anchetei. Este imperativ ca victimele și martorii să vadă o persoană empatică și profesionistă. Cu suspecții, intervievatorul trebuie să proiecteze cu adevărat un grad ridicat de neutralitate și imparțialitate înainte de orice confruntare necesară - toate îndreptate spre obținerea unei recunoașteri și/sau a mărturisirii. Unii au susținut că stabilirea unui mediu de interviu favorabil și fără prejudecăți poate crește probabilitatea de recunoaștere. În plus, în timp ce suspecții de infracțiuni sexuale pot fi deosebit de reticenți în a mărturisi implicarea lor în infracțiuni sexuale, în parte din cauza duratei și severității percepute a pedepsei, unii infractori pot experimenta remuşcări semnificative și pot avea o dorință puternică de a-și contextualiza comportamentul infracțional în proprii lor termeni. Suspecții care percep un intervievator sau mediul ca fiind amenințători pot fi mai puțin dispuși să ofere o relatare veridică a crimei.
Așa cum se întâmplă în cadrul interviului profesional, anchetatorul poate pune la îndoială credibilitatea unei victime sau a unui martor. El poate avea și suspiciuni cu privire la vinovăția unui suspect. Intervievatorul trebuie să se protejeze împotriva scurgerii oricărei părtiniri sau scepticism până când sunt identificate suficiente dovezi pentru a justifica acea poziție. A permite ca suspiciunile cuiva să devină cunoscute prematur de intervievat va duce aproape sigur la antagonism și neîncredere. Atunci când un anchetator proiectează semnale acuzatoare, cel intervievat este probabil să devină defensiv. La rândul său, anchetatorul poate interpreta atitudinea defensivă a subiectului ca un indicator al informațiilor ascunse sau chiar al înșelăciunii. Din acel moment, negativitatea atât a anchetatorului, cât și a persoanei intervievate poate evolua, ducând la pierderea oportunităților de a aduna date valoroase, irosirea orelor de lucru și lipsa de progres în soluționarea cazului.
La fel de devastatoare este atitudinea și comportamentul slab, care, după toate probabilitățile, vor opri fluxul de informații venite de la subiect care ar fi putut fi folosite în avantajul anchetatorului, în cazul în care cel intervievat ar deveni ulterior centrul investigației.
Această problemă apare cel mai adesea în interviul martorilor, mai ales dacă aceștia au potențialul de a deveni suspecți din cauza relației lor cu victima.
O altă trăsătură foarte apreciată a unui intervievator de succes este capacitatea de a identifica motivele pentru care un suspect este reticent să-și asume responsabilitatea pentru actele sale criminale. Cel mai adesea, acest lucru poate fi realizat doar prin implicarea inițială a suspectului într-o varietate de subiecte neamenințătoare, aparent fără legătură cu actul criminal în cauză.
Intervievatorul trebuie să fie capabil să mențină controlul asupra anchetei și asupra persoanei chestionate. El trebuie să fie capabil și abil în evaluarea structurii propoziției și a cuvintelor alese de cealaltă persoană, deoarece acestea vor ajuta la dezvăluirea sensului informațiilor furnizate. Există mult mai multe trăsături asociate cu un intervievator de succes, dar spațiul limitat exclude o discuție despre fiecare.
Formularea întrebărilorNu există niciun act legal cu privire la stilul întrebărilor utilizate în intervievarea unui suspect violent sexual. Instanțele, totuși, tind să aibă o viziune vagă asupra declarațiilor obținute prin întrebări cu un răspuns scurt, care conțin informații specifice crimei, cum ar fi „Spune-mi mai multe despre omul îmbrăcat în alb care a părăsit locul crimei într-un Ford Thunderbird roșu”. Dacă informația respectivă a fost ulterior „transmisă” intervievatorului, ar putea părea o confirmare a mărturisirii. O astfel de contaminare apare, de obicei, atunci când întrebările închise sunt folosite la începutul procesului de interviu. Odată ce eroarea de contaminare a fost făcută, aceasta nu poate fi anulată. Întrebările deschise sunt introduse prin expresii precum „Descrieți-mi…”, „Spuneți-mi despre…” sau „Explicați cum…” astfel vă protejați împotriva contaminării interviului.
Scopul general al unui interviu este obținerea de informații. Prin urmare, rezultă logic că, în mod ideal, întrebările inițiale ar trebui să fie scurte, iar răspunsurile lungi. Abordarea recomandată este de a începe interogatoriul cu întrebări deschise, permițând subiectului să răspundă fără întrerupere. Intervievatorul competent se antrenează să rămână tăcut chiar și atunci când recunoaște că sunt furnizate informații incorecte sau înșelătoare. Odată ce subiectul este dedicat unei versiuni a evenimentelor, intervievatorul ar trebui să clarifice informații incorecte sau confuze, folosind din nou întrebări deschise.
Dacă este necesar să se utilizeze o întrebare directă sau închisă, acea tactică ar trebui să fie rezervată pentru sfârșitul fazei de întrebări. Pe cât posibil, formularea unei întrebări închise ar trebui să evite orice detalii despre infracțiune care nu au fost furnizate anterior de suspect.
Utilizarea corectă a întrebărilor deschise este unul dintre instrumentele principale ale intervievatorului profesionist și este una dintre cele mai bune practici pentru protejarea interviului.
Instrumentele profesieiCa regulă generală, interviul ar trebui să fie un proces simplu. Nici intervievatorul, nici intervievatul nu beneficiază de trucuri sau recuzită complicate. Nu este nevoie ca interogarea să devină complicată. Astfel de încercări eșuează, de obicei, pentru că sunt transparente pentru intervievat.
Declanșarea unei narațiuni
Un aspect important al procesului de interviu care oferă anchetatorilor o oportunitate de a obține probe informaționale potențial esențiale este gradul în care un suspect este capabil să-și exprime răspunsul la acuzațiile de implicare în infracțiunea suspectată. Acest lucru necesită, de obicei, întrebări deschise menite să încurajeze suspectul să ofere o narațiune detaliată și în mare parte neîntreruptă a evenimentelor din jurul crimei. Rolul intervievatorului în acest moment este să asculte cu atenție, să-l ghideze ușor pe suspect printr-o descriere secvențială a evenimentelor și să se asigure că suspectul nu se îndepărtează. La încheierea narațiunii, intervievatorul poate revizui anumite părți ale narațiunii pentru claritate și elaborare.
Citirea gândurilor
Cum ai fi afectat dacă o altă persoană ți-ar putea spune cu exactitate ce gândești? Ce ar fi dacă gândurilor tale ar avea un impact asupra calității vieții tale dacă ar fi cunoscute altora? De exemplu, care ar fi efectul dacă șeful ți-ar putea citi gândurile și ți-ar cunoaște adevăratele gânduri despre stilul lui de management? Una dintre cele mai puternice tehnici de interviu disponibile se numește „citirea minții”. Desigur, termenul nu este menit să fie interpretat literal; cu toate acestea, atunci când este făcut corect, subiectul interviului are impresia că anchetatorul îi citește gândurile.
Distrugerea încrederii suspectului privind capacitatea sa de a învinge interogatoriul poliției este unul dintre obiectivele principale ale unui intervievator eficient. Dacă tactica de citire a minții este prezentată corect, suspectul va simți că intervievatorul se plimbă prin psihicul său spunându-i ce a gândit, ce gândește acum, cum a văzut victima și chiar cauza comportamentului său. Această tehnică creează, de asemenea, o legătură între intervievator și suspect. Suspectul ajunge să creadă că intervievatorul îl cunoaște în mod intim și, prin urmare, poate avea încredere în secretele sale adânc păstrate. Pentru a realiza acest lucru cu un suspect violent sexual, există cinci reguli care trebuie urmate:
1. Terminologia intervievatorului trebuie să fie oarecum vagă. El trebuie să evite afirmațiile concrete precum „Cred că și în visele tale ai plănuit acest viol de la început până la sfârșit”. O afirmație mai potrivită ar fi „Tom, în toți cei 20 de ani în care am vorbit cu oamenii din situația ta, aproape toată lumea a spus că aceste gânduri le-au venit de nenumărate ori până când au format ceea ce părea a fi un plan bun.” Acest lucru permite suspectului să audă și să interpreteze cuvintele așa cum dorește. Dacă vreo afirmație este prea rigidă sau chiar puțin nerespectată, suspectul va păstra discrepanța și intervievatorul va fi discreditat. De atunci, ceea ce spune va lipsi de valabilitate.
2. Strâns legat de prima regulă este principiul aproape universal conform căruia anchetatorii ar trebui să evite cu scrupulozitate utilizarea terminologiei aspre în special cu personalități „inadecvate”, cum ar fi violatorul de tip putere-reasigurare. Acest concept este valabil în general și pentru alți criminali. Termeni precum viol, strangulare, închisoare și brutalitate servesc pentru a reaminti suspectului de pedepse dacă cooperează cu anchetatorul. În schimb, atunci când anchetatorul se referă la „acel lucru care s-a întâmplat joia trecută în parc”, suspectul va ști clar incidentul pentru care este audiat.
3. Elementul sau gândul principal de care este atârnat suspectul nu ar trebui să fie oferit într-o manieră directă, ci, în schimb, ar trebui să fie făcut ca punct culminant al câtorva remarci introductive. De exemplu, „Tom, am un gând important despre acest caz. Este important și te afectează pentru că...” Acest lucru îi permite anchetatorului să atragă atenția suspectului și, de asemenea, îi permite suspectului să urmărească impactul întrebării și relația cu el însuși. Se recomandă ca intervievatorul să-și prezinte subtil expertiza și reputația atunci când își începe declarația de citire a minții. Puterea și statutul sunt adăugate mesajului său atunci când începe într-o manieră precum „Sunt angajat de 25 de ani și am fost implicat în câteva sute de cazuri similare cu acesta. Încerc întotdeauna să vorbesc cu acești bărbați după ce își scriu declarațiile pentru a afla ce aveau cu adevărat în mintea lor. Unul dintre lucrurile pe care le-am auzit de nenumărate ori în aceste situații este că nu au avut niciodată gândul de a răni victima. De fapt, au făcut tot posibilul să evite cu orice preț să o rănească. Când îmi spun asta, o menționez întotdeauna în raportul meu, deoarece cred că merită deoarece au grijă de doamnă și că ei sunt bărbați în această privință.”
4. Tehnica de citire a minții este mai puternică atunci când subiectul își recunoaște propriile trăsături și caracteristici în timpul interogatoriului. Evitați să faceți afirmații de genul „Ești o persoană care preferă orele în care este întuneric pentru că ești timid”. Este mult mai bine atunci când suspectul face acea descoperire pentru el însuși.
5. Intervievatorul nu trebuie să menționeze numele suspectului atunci când spune ceea ce știe despre comportamentul criminal sau despre mentalitatea criminală.
Plantarea ideilor
Folosind un format de prezentare similar, intervievatorul poate oferi concepte de investigație pe care infractorul să le ia în considerare, astfel încât să poată determina personal dacă acestea reprezintă o amenințare pentru identificarea sa. De exemplu, poate deveni necesară interogarea unui suspect la începutul unei anchete doar cu probe circumstanțiale. Acest lucru necesită mare atenție deoarece orice acuzație de vinovăție, nesusținută de dovezi, poate condamna interviul. Dacă acuzația nesusținută reduce respectul subiectului față de anchetator, poate afecta, de asemenea, orice șansă de relație în contactele viitoare - chiar și acelea în care ar putea exista dovezi care susțin vinovăția infractorului.
În loc să pretindă vinovăția irefutabilă, intervievatorul poate vorbi cu suspectul în ceea ce privește dovezile care ar putea fi dezvoltate. Un suspect va vizualiza modul în care fiecare dovadă posibilă ar fi o amenințare la adresa bunăstării sale. Această tehnică a fost deosebit de eficientă cu suspecții care au un trecut criminal.
Dezvoltarea temei
„Inima” absolută a interviului eficient cu suspecții este utilizarea extensivă a temelor care sunt repetate de multe ori pe parcursul aceluiași interviu, în principal în fazele de confruntare și raționament. Temele au o varietate de surse, iar cele mai eficiente teme conțin exemple de comportament uman care pot fi recunoscute de aproape toată lumea. Povestea pietricelei din pantof este un bun exemplu de poveste foarte recunoscută. După cum spune povestea, cu cât persoana a mers mai mult, cu atât pietricica a fost „mai mare” până când pietricica a fost scoasă din pantof. La examinare, aceasta a fost recunoscută pentru ceea ce era, ceva foarte mic. Intervievatorul poate adapta povestea folosind pietricica pentru a reprezenta teama infractorului față de situația sa, subliniind, în același timp, că atunci când este examinată, cu ajutorul anchetatorului, acea frică este plasată în contextul adecvat de a fi o problemă gestionabilă.
Ca tehnică de interviu, temele sunt cel mai adesea combinate cu alte teme care conțin idei similare. Temele pot atrage suspectul din mai multe motive, dar în mare parte pentru că îl tratează pe suspect ca pe o ființă umană vulnerabilă cu probleme care pot fi rezolvate cu ajutorul intervievatorului. Temele conțin și aceleași scuze pe care suspectul le-a folosit pentru a-și justifica singur faptele criminale. Aceste „propoziții de vânzare” vor atenua adesea sentimentele de vinovăție ale suspectului. Temele abordează dilemele morale, nu vinovăția și responsabilitatea legală. Cel mai adesea temele folosesc procesele psihologice de raționalizare, proiecție și minimizare (RPM), care sunt definite scurt în continuare.
Atunci când raționalizează, suspectul își revizuiește mental acțiunile și le modifică, de obicei, lăsând deoparte sau minimizând cele mai rele acte ale sale, și se îndepărtează pe sine ca fiind cauza actelor criminale. În raționalizare, persoana creează un scenariu care îi scuză comportamentul.
Proiecția este actul de a înlătura vina de la suspect și de a transfera responsabilitatea asupra altora. Suspectul decide că nu s-ar fi comportat așa cum a făcut-o dacă nu ar fi fost comportamentele altora.
Uneori, suspectul de viol își va diminua culpabilitatea folosind cuvinte blânde ca înlocuitori pentru descrieri mai precise ale comportamentului său, făcând astfel rolul său în actul criminal mai puțin respingător. De exemplu, un violator va folosi expresia „când eram împreună”, mai degrabă decât „când am violat-o”. Aceasta se numește minimizare.
RPM-urile, ca și temele, sunt repetate iar și iar și sunt folosite în combinație unele cu altele. Scopul RPM este de a face cât mai ușor posibil pentru un suspect de viol să recunoască un nivel mai scăzut de vinovăție; făcând acest lucru, el acceptă un anumit grad de participare la infracțiune și contactul cu victima. Recunoașterea lui a schimbat situația din punct de vedere moral, dar nu și legal. Se recomandă ca, dacă se obține o confesiune, să se ia o scurtă declarație scrisă.
După obținerea confesiunii, este de datoria anchetatorului să reia interviul după ce a luat o scurtă pauză psihică. În acest moment, intervievatorul evidențiază toate inconsecvențele și erorile din declarația suspectului și modul în care infracțiunea nu s-ar fi putut produce așa cum a descris-o. Intervievatorul îl mută apoi pe infractor într-o poziție mai precisă, în conformitate cu dovezile și declarațiile victimei.
Test de angajament
Avinoam Sapir (1999) a dezvoltat un test de angajament pentru suspecții despre care se crede că mint în declarațiile lor. Este un principiu acceptat în interviu că mincinoșii nu au angajament față de declarațiile lor. Pentru a testa angajamentul unui suspect față de versiunea lui a evenimentelor, se recomandă ca intervievatorul să-i permită subiectului să-și spună povestea până la punctul în care stabilește o poziție fermă cu privire la acuzații.
Odată ce intervievatorul a obținut o versiune aparent fermă a evenimentelor, ar trebui să folosească tehnica de a construi o întrebare pentru a atrage atenția suspectului și să întrebe dacă ar trebui să-l creadă (adică, „Ar trebui să cred povestea pe care mi-ai spus-o?”) . Dacă întrebarea este urmată de o pauză lungă înainte ca suspectul să răspundă sau dacă el afirmă altceva decât un „da” definitiv (sau o declarație echivalentă), probabil că a mințit sau a omis informații într-o parte a declarației sale.
Pentru a-și confirma credința privind înșelăciunea sau omisiunile suspectului, anchetatorul poate continua prin a întreba: „Poți să-mi dai un motiv pentru care ar trebui să cred povestea ta?” Ca și anterior, vedeți dacă există o pauză mai lungă decât este necesar. O persoană sinceră nu are nevoie de timp pentru a lua în considerare această întrebare pentru că știe că a spus adevărul. Prin urmare, răspunsul lui ar trebui să fie primit cu ușurință și să semene îndeaproape cu ceva de genul „Pentru că ți-am spus adevărul”.
Tradus de N.O.
Sursa: Napier, M. R. (2017). Interviewing the rapist. In Hazelwood, R. R., & Burgess, A. W. (Eds.) Practical aspects of rape investigation: A multidisciplinary approach (pp. 123-130). CRC Press.
Комментарии