Traducere: Corina Gheorgheza
Schotte: Domnule Szondi, v-ați denumit domeniul de cercetare „Analiza destinului.” Desigur, această analiză face trimitere la psihanaliza lui Freud, însă în centrul ei se află conceptul de destin. Cum ați parafraza acum, în opinia dvs., acest concept al destinului?
Szondi: Da, deseori am fost întrebat cum ajunge un medic instruit în domeniul științelor naturii să se ocupe de destin în loc de medicină. Pentru că destinul nu este totuși un organ: el nu se poate ausculta, nu poate fi supus percuției medicale, nu poate fi sondat. Ce legătură are medicul, doctorul, cu destinul? Însă eu eram de altă părere.
În primul rând, eu provin dintr-o familie în care doisprezece frați s-au căsătorit. Am văzut astfel că alegerea determină destinul. Drept urmare, m-am ocupat în principal de probleme legate de alegere, pentru a cerceta cu adevărat destinul. Astfel, am ajuns la această definiție: destinul reprezintă ansamblul tuturor posibilităților existenței, dintre care omul poate alege. Nu întotdeauna, însă ar putea alege. Important este ca destinul să nu fie pur și simplu unic, ci să conțină mai multe forme de existență. Acesta a fost principiul fundamental al analizei destinului. Iar al doilea principiu a fost faptul că putem alege. Destinul (analiza destinului!) nu este așadar o știință determinată, pentru că ea crede în libertatea voinței.
Schotte: Da, astfel ați accentuat deja că inclusiv descendența dvs. personală a jucat un rol important în conceperea întregii teorii. Însă nu este adevărat că și lecturarea și personajul lui Dostoievski au cristalizat aceste raționamente cu privire la posibilitățile multiple?
Szondi: Este adevărat. 1911 a fost anul în care am citit aproape toate operele lui Dostoievski. Apoi m-am întrebat cum un scriitor poate prezenta cu simplitate și sinceritate atât criminali, cât și sfinți drept eroi de roman. Atunci mi-am format propria teorie, anume că în Dostoievski însuși trebuie să existe criminali și sfinți, inclusiv în familia lui, și că genomul familiei sale trebuie să conțină în sine atât criminali, cât și sfinți, pe care apoi Dostoievski i-a transpus către exterior în operele sale. Mai târziu a apărut biografia lui Dostoievski, scrisă de Henri Troyat, scriitor ruso-francez.
Schotte: Troyat, da. (Henri Troyat, născut sub numele de Lev Aslanovitch Tarassow, a publicat în 1940 Biografia lui Dostoievski.)
Szondi: Da, exact. Troyat a spus că, începând din secolul al XVII-lea, în familia lui Dostoievski au fost în principal criminali și sfinți. De exemplu, a avut o strămătușă care și-a ucis soțul, iar câțiva membri ai familiei Dostoievski au fost tâlhari criminali. Însă au fost și sfinți, care au construit biserici și au făcut alte fapte similare. Aceștia apar în romanele sale, în Karamazov întruchipați de starețul Zosima sau de Alioșa, pe de o parte, și de Verjakov, pe de altă parte.
Pe atunci eram atât de temerar, încât am prezentat întreaga poveste odată în cadrul unei întâlniri, ca pe o alegere a eroilor de roman. Efectul a fost straniu. Au fost câteva persoane pe care le-a entuziasmat această idee, însă majoritatea au fost împotrivă. Au spus că aceasta este o „plăsmuire diabolică a creierului.” Cam acesta a fost efectul și când am scris ulterior analiza destinului. Aceasta a fost de fapt experiența de la care am plecat.
A doua experiență a fost după cinci ani, la Viena. Acolo eram locotenent medical într-un spital. În acea perioadă, am avut o afinitate față de o doamnă blondă, de descendență saxonă, creștină, profesoară de limbi străine. M-am îndrăgostit foarte tare. După câteva săptămâni, m-am trezit dintr-un vis în care părinții mei vorbeau despre fratele meu vitreg, care era și el medic și care se îndrăgostise în Viena de o femeie blondă, de descendență saxonă, profesoară de limbi străine și creștină. Acest lucru m-a șocat atât de tare, încât mi-am spus: oare este posibil să repet destinul fratelui meu? Sunt o reproducere a fratelui meu? La ora șase dimineața m-am trezit, m-am prezentat la raport și m-am întors la regiment. De atunci, nu am mai auzit nimic despre acea femeie.
Schotte: Convalescența se încheiase.
Szondi: Da, exact. Acest vis m-a preocupat foarte tare în cadrul autoanalizei mele, pe care am făcut-o ulterior într-un hotel de la munte, unde am zăcut pe o canapea timp de patru până la șase ore. Visul, adică egalitatea dintre destinele a doi frați, care cu siguranță nu erau conștienți unul de altul... Eu nici măcar nu mă născusem când s-a întâmplat povestea asta cu fratele meu. Se întâmplase cu treizeci de ani înainte.
Schotte: Da, aici mi se pare foarte importantă similitudinea cu Freud. Observarea propriilor vise și autoanaliza sunt esențiale pentru dezvoltarea întregii concepții.
Szondi: Da, da, este adevărat. Da.
Schotte: Iar pe de altă parte, la fel ca în cazul lui Freud, și experiența clinică a contribuit, prin raționamente similare.
Szondi: Eu eram un medic foarte tânăr. Și atunci a venit o femeie cu soțul ei la cabinetul meu. Iar femeia mi-a povestit că, dacă îi dă medicamente copilului, are ideea obsesivă că își otrăvește propriul copil. Dacă îi dă dulciuri copilului, crede că otrăvește copilul. Dacă are oaspeți și le dă dulciuri, o chinuie gândul că de fapt a otrăvit aceste persoane. Și apoi mă întreabă: „Spuneți și dvs., ați mai văzut vreodată vreo femeie care să se preocupe de asemenea prostii?“ Și atunci i-am răspuns: Uitați, de mai mulți ani vine o femeie în vârstă la mine la consultații. Iar această femeie în vârstă are aceleași idei obsesive ca și dvs. Ea crede de exemplu, atunci când oamenii beau de la ea, că apa este otrăvită. Și mai crede că, dacă oamenii cumpără cereale de la magazinul ei de cereale, ea va otrăvi tot satul.
Bărbatul care stătea lângă femeie și nu scosese niciun cuvânt până atunci mi-a răspuns: „O cunosc pe această femeie.“ „Cum așa?“ „Această femeie este mama mea.“ Apoi am văzut că familia aleasă este el și că ea se poate întoarce în descendenți. Însă exemplul meu cu acest vis îmi arată foarte clar că se poate opune rezistență cu Eul împotriva acestei condiționări familiale a alegerii. Mai exact rezistența de a nu alege. Apoi m-am întors la regiment.
Schotte: Da, cred că astfel ne-am făcut o imagine clară despre experiențele incipiente și momentele motorii ale analizei destinului. Cum evoluează apoi lucrurile, întreaga disciplină ca direcție efectivă de cercetare. Cred că mai întâi accentul se pune pe istoria familiei și apoi urmează așa-numitul test Szondi.
Szondi: Da. Multă lume crede că testul a fost înaintea analizei destinului. Și asta nu e adevărat. Deja aceste experiențe arată că analiza destinului a apărut de fapt mai devreme decât testul. Testul, istoria testului este foarte simplă. Pentru că a trebuit să stabilesc condiționalitatea, sau să zicem moștenirea sau partea de moștenire a alegerii, a fost nevoie să fac arbori genealogici. Iar acești arbori genealogici consumă foarte mult timp. Am făcut un arbore genealogic împreună cu mulți medici, iar aceasta a durat mai mult de un an. Și atunci mi-am spus, cum ar fi dacă în locul arborelui genealogic aș arăta oamenilor imagini clinice și i-aș lăsa să aleagă.
Schotte: Aha.
Szondi: În mod surprinzător, mi-a reușit imediat. Ceea ce a durat foarte mult a fost alegerea imaginilor. Al doilea lucru a fost descifrarea testului, adică ce înseamnă această alegere. Și astfel am ajuns la concluzia că orice alegere de orice categorie descoperă atât caracteristici patologice, cât și caracteristici sănătoase.
Schotte: Se poate da un exemplu anume care să ilustreze cum s-au făcut legăturile? Așadar cum alegerea imaginii unui anumit bolnav drept plăcută se află în legătură cu anumite caracteristici, inclusiv sănătoase sau chiar caracteristici profesionale în cadrul unei familii?
Szondi: Un matematician extrem de nevrotic. Pe atunci era încă nevrotic, el și-a imaginat că este cel mai mare matematician din lume. Avea douăzeci și unu de ani, a înțeles într-adevăr multă matematică și era un bun matematician, însă nu era nici primul nici cel mai mare. Iar acest bărbat a ales drept plăcute șase sau cinci imagini de tip paranoid. Nici măcar o imagine nu a considerat-o antipatică de la paranoici. În schimb, trebuie spus că a respins imaginile catatonice sau epileptice.
Apoi am făcut arborele genealogic și în realitate am descoperit persoane sever paranoice în familia lui, pe care așadar le alesese în mod inconștient în cadrul testului. Ba chiar mai mult. Am găsit un psihiatru extrem de renumit în aceeași familie.
Schotte: Și astfel se creează așadar o legătură între paranoic și megaloman, ceea ce știm. Însă și anumite alegeri profesionale precum matematica sau psihiatria, în cazul în care acestea sunt posibilitățile pozitive opuse acestei posibilități de tulburare de tip paranoid.
Szondi: Da, însă din nou a fost vorba despre o muncă colosală, mă refer la crearea cercurilor profesionale și la stabilirea corelației între cercurile profesionale și cercurile de boală.
Schotte: Aha.
Szondi: De exemplu, epilepticii.
Schotte: Precum Dostoievski?
Szondi: Precum Dostoievski! Acestea sunt persoanele care au o relație exactă cu religia. Sau cum spun eu, morbus sacer - cum s-a numit epilepsia în trecut - are o relație extrem de intimă cu homo sacer, așadar cu omul sfânt.
Foarte mulți preoți, multe călugărițe provin din familii în care apar persoane care suferă de crize. Bineînțeles că nu întotdeauna epileptici, ei pot avea migrene, sau pot suferi crize de astm, inclusiv persoane bâlbâite - bâlbâitul aparține și el acestui cerc de persoane care suferă de crize.
Schotte: Aham.
Szondi: S-a văzut foarte clar că strămoșii care suferă de crize îl determină pe om în ceea ce privește profesia, în sensul alegerii profesiilor sfinte, de călugăriță, călugăr, medic, deseori chirurg.
Schotte: Sau chiar judecător.
Szondi: Sau chiar judecător sau procuror.
Schotte: Aham.
Szondi: Spun că atitudinea ucigătoare poate fi schimbată cu o atitudine etică, morală, religioasă înaltă. Iar în acest sens polaritățile sunt prezente peste tot.
Schotte: Întotdeauna posibilități...
Szondi: Patologice pozitive...
Schotte: Și negative.
Szondi: Cele pozitive sunt profesiile și cele negative sunt desigur bolile... Mulți psihiatri provin din familii în care multe persoane sunt paranoice. În acest sens cunosc doi profesori psihiatri de renume mondial în cazul cărora există în familie o serie întreagă de cazuri de schizofrenie , schizofrenie paranoidă. Astfel că aș spune că ceea ce se moștenește genetic este atmosfera în care se dorește să se lucreze sau în care se poate lucra bine. Atmosfera, căutarea atmosferei sau să spunem spațiul profesional, cu miros, zgomot, se caută întreaga punere în scenă, de aceea psihiatrii care provin dintr-o familie cu schizofrenie paranoidă se simt foarte bine într-o instituție.
În schimb cei care stau doi-trei ani într-o instituție după care devin psihanaliști și pleacă în lume și nu doresc să știe nimic despre psihoze, aceștia nu sunt psihiatri adevărați. Aceștia sunt psihanaliști. Ei sublimează în profesie probabil ceva total diferit.
Schotte: Cred că aici ajungem poate deja la principiul întregii configurații a testului. Așadar, vedem că există o legătură între boli, boli psihice sau așa-numitele boli mintale sau tulburări de dispoziție pe de o parte și posibilități pozitive ale unei înclinații către anumite profesii pe de altă parte.
Szondi: Da.
Schotte: Și totodată ați spus deja, ați făcut trimiterea către psihanaliză. Atunci se poate spune că principiul psihanalizei constă și în faptul că în orice boală mintală sau tulburare de dispoziție sau boală nervoasă există o anumită problemă ce ține de natura omului în general, și că acest principiu revine în analiza destinului, însă este extins către întreaga psihiatrie.
Szondi: Este adevărat. În principal, atunci când se analizează sistemul meu pulsional.
Schotte: Da.
Szondi: Am preluat sută la sută psihanaliza lui Freud. Însă din cele două dorințe pe care le accentuează Freud, mai exact dorința vieții sau dorința iubirii și dorința morții, eu am făcut numai două nevoi instinctuale, sau așa cum am spus noi, un vector și două nevoi. Nevoia de a trăi și nevoia de a ucide. Însă la noi acestea sunt numai două din opt nevoi. Și apoi am luat în considerare în sistemul pulsional încă șase nevoi cu titlu de nevoi instinctuale. Astfel de exemplu nevoia de a ucide, nevoia de furie, ură, mânie și răzbunare, precum și nevoia de a avea conștiință. Sau Ceea ce se vede și Ceea ce se ascunde. Sau a integra ceva în sine, așadar identificare, prin introiecție dar a nega acel ceva.
Schotte: Proiecția.
Szondi: Proiecția.
Schotte: De aici...
Szondi: Ceva transpus în afară. Și dublare. ”A fi totul” de exemplu.. Și apoi starea depresivă și aderența anală depresivă. Și apoi bineînțeles cramponarea, atașamentul de cineva și detașarea.
Două, câte două nevoi provin parțial de la Freud, parțial de la Imre Hermann. Ultimele două au început deja la Hermann în Budapesta, mai exact sub formă de cramponare și a merge în căutare. Nu am pornit de la instinctul lui Hermann, așa-numitele instincte primare, ci de la psihiatrie. Am spus că depresia vine atunci când nu se poate atașa și se poate merge în căutare, pentru că s-a pierdut obiectul. Iar cramponarea, pe care Hermann o accentuează atât de tare, este îndepărtată de copilul mic. Această cramponare înseamnă a avea stabilitate.
Iar opusul este instabilitatea.
Schotte: Iar aceasta este în legătură cu bolile maniaco-depresive.
Szondi: Așadar primul pas a fost în realitate faptul că am transformat tablourile clinice psihiatrice în imagini foto. Acest pas a fost determinant în legătură cu utilitatea testului. Mai târziu însă, am văzut că prin acest test se poate explora semnificativ mai mult decât se poate face numai printr-un diagnostic psihiatric. Ba mai mult, am văzut că diagnosticul psihiatric este foarte frecvent superfluu. Omul bolnav are mai multe diagnostice și omul sănătos are și mai multe hobby-uri pe care le-ar putea practica cu titlu de profesie. Și de aici constatarea că omul nu are o soartă, așa cum se acceptă la modul general.
Pasul următor a fost faptul că am împărțit nevoile în două tendințe, tendințe pozitive și tendințe negative. Astfel că modul meu de gândire a devenit treptat dialectic, iar sub formă de criteriu al gândirii dialectice am accentuat faptul că o simplă dihotomie nu este suficientă pentru a denumi modul de gândire drept dialectic.
Din dihotomii, din polarități trebuie creat un principiu terț, care este nou. Și acesta este de fapt Umanul. Faptul că din dihotomii, din dialectică despre cum este construit omul, se face ceva nou. Eram ca într-un tunel înăuntru. Și când am ieșit din acest tunel, am încercat să recunosc lumea, să o apreciez și ce am văzut? Lumea, și asta s-a întâmplat după 65, 63 de ani, atunci am scris ultima carte, a cincea carte despre analiza destinului, lumea era complet diferită. Femeile erau bărbați iar bărbații au devenit femei. Ei poartă blănuri, părul lung, și așa mai departe. Însă nu este vorba despre asta. Acest aspect, această inversiune este tolerabilă. Oribile erau războaiele de peste tot. Luai un ziar în mână și peste tot se vorbea despre război, război, război. Și atunci mi-a venit în minte Cain. Dispoziția ucigașă a lui Cain. Atunci m-am preocupat mai mult de Cain, mai ales am centralizat legendele despre Cain, în primul rând legendele iudaice, Bin Gorion, apoi sunt legendele siriene, legendele persane, apoi și legende grecești și latine, pe care le-am citit.
(Legendele evreilor, a se vedea L. Szondi, Cain Structura răului p. 48, p. 173 centralizate de Bin Gorion (numele complet Bin Gorion (Berdcyzewsky) Micha Josef), apoi sunt legende siriene (scrierea siriană provenind din secolul al 5-lea sau al 6-lea „Peștera comorii“ a se vedea L. Szondi, Cain Structura răului, Huber 1969 p. 24 și următoarea).
Și atunci s-a dovedit că, Cain era un geniu. De exemplu el a descoperit capitalismul. Ceea ce la acel moment a fost o performanță foarte mare, prin faptul că el a construit garduri și în acest mod a accentuat faptul că, „Acesta este al meu“. Și similar, în același mod a determinat de fapt foarte multe gânduri similare. Bineînțeles și gânduri criminale.
Schotte. Și cum vine apoi diferența față de Moise? Moise era și el tot un Cain?
Szondi: Și apoi, când Cain era terminat, sau când mai lucram încă la Cain, am văzut întotdeauna că de fapt atitudinea cainiană se afla în Moise la fel de mult ca în Cain.
Se poate spune că instinctul primar din toți oamenii, așadar inclusiv din Moise, ca om, a fost Cain. De aceea l-a ucis el pe acel supraveghetor care bătuse un evreu. Mai exact, s-ar putea spune că știa că îl va ucide. Mai precis în textul bibliei se spune că mai întâi a privit către dreapta și către stânga - adică mai întâi trebuie să privesc către dreapta și apoi către stânga - pentru a vedea dacă nu e nimeni acolo, după care a ucis. Și apoi a îngropat cadavrul în nisip. După care, când a auzit că se știe că a omorât pe cineva, a fugit la Median. Există o legendă minunată despre Moise. Se pare că Ietro, rabinul șef al Medianitienilor, l-a aruncat pe Moise într-o groapă. Iar Sefora l-a hrănit pe Moise în acest timp, însă în secret. Iar după zece ani ea merge la tatăl ei și spune că ar trebui să se verifice ce se întâmplă cu acest străin, care s-a refugiat aici. Ce s-a întâmplat cu el. Iar ei merg acolo și ascultă cântece întru lauda lui Dumnezeu. Acolo începe de fapt transformarea atitudinii criminale într-o atitudine religioasă. Iar această atitudine religioasă nu l-a înfrânt pe Cain. Se știe din biblie că Moise i-a decimat pe iudei în deșert, se știe că odată a luat viața a 250 de oameni, ba chiar viața mai multor oameni. Așadar Cain a rămas în Moise. Însă el a ucis pentru a proteja împărăția Domnului. Așadar el a ucis de fapt pentru a proteja religia, pentru a-l proteja pe Dumnezeu. Și acesta este bineînțeles Cain, care s-a transformat într-un Moise.
Schotte: Și care aduce apoi legea împotriva crimei.
Szondi: Și astfel s-a născut gândul că legile sunt aduse de cei care doresc să încalce sau au încălcat legile. Un exemplu clasic că omul nu are un destin. Un criminal poate fi transformat într-un om atât de religios precum Moise.
Schotte: Așadar în oricare dintre noi se află un Cain și un posibil Moise să spunem așa.
Se pot da exemple similare și din alte domenii. Nu din domeniul etic-moral, ci de exemplu din domeniul sexual sau din domeniul psihozei?
Szondi: Bun, din domeniul sexual am văzut un caz interesant, foarte ciudat, în care a fost vorba despre o transformare similară dar în direcție negativă. Am avut la tratament un detectiv de moravuri, care a fost cel mai bun detectiv de acest gen cunoscut din Budapesta. Însă o dată a fost slab și a acceptat bani pentru a nu-l aresta pe cel vizat. Și ce s-a întâmplat? A fost demis din funcția de detectiv. Și după câteva săptămâni a devenit paranoic în stadiu sever. Bineînțeles, din punctul de vedere al analizei destinului aceasta înseamnă că a fost dintotdeauna paranoic. Însă el a putut să-și manifeste particularitatea paranoiei, mai exact să meargă pe urme și să-și manifeste propria sexualitate morbidă în cadrul profesiei de detectiv de moravuri, iar în momentul în care nu i s-a mai permis acest lucru el a regresat până s-a transformat într-un paranoic.
Schotte: Da. Poate ca un al treilea exemplu ne-am putea prezenta cel mai bine pe noi înșine. Așadar, orice om are anumite probleme, pe care le procesează pozitiv, inclusiv psihiatrul.
Szondi: Așadar, cel mai bun exemplu în acest context este tocmai un bărbat foarte important, un psihiatru cunoscut pe plan european din Zürich. El era directorul unei instituții la momentul la care sora lui zăcea la pat cu catatonie gravă.
Un alt exemplu l-am trăit eu însumi. Am avut un prieten foarte bun, care era medic primar într-o clinică de psihiatrie. Timp de douăzeci de ani a fost medic primar. Apoi a devenit psihanalist. Și în timp ce era psihanalist a apărut brusc la cabinetul meu. „Mie mi-e teamă că voi înnebuni.“ Atunci l-am calmat și a plecat. Însă în aceeași instituție fratele lui murise fiind schizofrenic. Mama lui era și ea paranoică. Al doilea soț al mamei era și el paranoic. Din păcate el însuși a devenit schizofrenic la vârsta de peste șaptezeci de ani și a murit fiind schizofrenic. Cu toate că a fost unul dintre cei mai buni psihiatri din Ungaria.
Schotte: Da, poate că tocmai acest factor i-a conferit capacitatea de a efectua propria cercetare în acest domeniu.
Szondi: Cu siguranță. Cercetarea înlocuiește boala.
Schotte: Astfel ajungem de fapt din nou la tema generală, cu care am început. De la alegere și destin, respectiv constrângere și libertate în analiza destinului. Cum am putea reformula aceasta către final.
Szondi: Da, am primit multe critici în acest domeniu. Inițial mi s-a spus că sunt mai rău decât Calvin, mai strict și mai determinat. Asta s-a scris. Oamenii au crezut că sunt de părere că numai strămoșii latenți sunt în stare să dirijeze alegerea.
Schotte: Și întotdeauna spre direcția proastă.
Szondi: Și întotdeauna spre direcția proastă. Da. Și apoi bineînțeles au venit exemplele în care s-a arătat că nu este așa. Că se poate alege și binele de la strămoși. Vă povestesc un astfel de exemplu. În urmă cu aproximativ cincisprezece ani am analizat un bărbat care era comerciant en gros de fructe în Germania. El trebuia să plece din Germania pentru că avea foarte multe procese. Din cauza faptului că a considerat câteva încărcături, câteva vagoane încărcate cu fructe drept necorespunzătoare și de fapt nu fuseseră așa.
De aceea a avut procese și a trebuit să plece în Elveția dar a vrut să meargă în America. Iar acest bărbat avea o nevroză extrem de ciudată. Mai exact o angină pectorală falsă. Cu această angină pectorală s-a plimbat timp de nouă ani de la un cardiolog la altul. Oamenii nu au găsit absolut nimic. Însă noaptea el continua să aibă aceste...
Schotte: Crize.
Szondi: Să aibă crize. Până când un cardiolog din Elveția i-a spus: “Acestea sunt crize false de angină pectorală. Mergeți la o analiză.“ Și astfel a ajuns la mine. Timp de aproximativ cinci luni sau patru luni l-am analizat, fără să știu dacă este vorba despre o pseudo-angină pectorală sau despre o angină pectorală adevărată.
Și apoi a urmat un vis. Vis care a fost foarte interesant. Visul ilustrează o convorbire telefonică. Cineva îl sună și îi spune: „Ce s-a întâmplat cu cadavrul plutitor?“ Atunci el întreabă: „Cine ești?“ Iar el nu răspunde. „Care cadavru plutitor?“. El nu răspunde. Însă eu am reținut sintagma cadavru plutitor și am expus-o de unsprezece ori. Am făcut acest lucru cu așa-zisa metodă ”lovitura de ciocan”, o abatere de la asocierea liberă a lui Freud.
Repet același cuvânt, de mai multe ori și foarte rapid. Cadavru plutitor, cadavru plutitor. Și când era cam la a opta repetare, el spune: „Domnule doctor, domnule doctor, mi-e rău.“
Atunci am adus o găleată cu apă. Și am asociat mai departe: „Cadavru plutitor! Cadavru plutitor!“ Și brusc văd că acest bărbat începe să dea din picioare precum o pisică în apă și să gâlgâie. Și aceasta era de fapt angina lui pectorală, ce numea el angina pectorală. Acest dat din picioare teribil și înecarea. Sentimentul că se îneacă. Atunci am văzut că într-adevăr este pseudo-angină pectorală. Am continuat asocierea. Apoi la final ajunge la constatarea că acum știe în ce constă pseudo-angina lui (pectorală).
El însuși își dă seama și povestește că a avut aceste crize pentru că la vârsta de patru ani a fost dus de mama lui la un pastor, iar acolo pastorul l-a preluat și mama lui a plecat imediat. Iar el s-a plimbat trist și singur prin grădină. Și acolo vede o pisică. Și prinde pisica și o pune într-un vehicul mic. Și ce face pisica? Sare afară. De trei ori a făcut la fel pisica. Iar el a fost atât de furios, încât a prins pisica și a aruncat-o într-un butoi cu apă. Pisica iese și dă din picioare și gâlgâie. Mai trebuie să spun că butoiul a fost golit după o săptămână, iar în apă se afla cadavrul plutitor al pisicii. Iar visul pe care l-am povestit, că a fost sunat la telefon unde a fost întrebat: „Care este treaba cu cadavrul plutitor?“ a început cu faptul că mama a ieșit din baie și el o vede pe aceasta ieșind din apă. După care el a spus: „Acum știu că nu am vrut să omor pisica, am vrut s-o înec pe mama.“ Aspectul interesant este că după o oră, bărbatul și-a recăpătat starea de sănătate optimă. Niciodată nu a mai avut aceste crize de pseudo-angină pectorală nocturne. Însă pentru că i-a fost vătămat și caracterul, am continuat analiza pentru încă câteva luni. Și atunci a avut vise în care a fost împreună cu doi unchi, care erau medici renumiți. Iar după patru luni mă întreabă: „Ce ar fi dacă aș putea să mă fac medic?“ Atunci eu am răspuns: puteți face asta, însă mai întâi trebuie să dați examenul de bacalaureat. Bărbatul avea în acel moment 38 de ani. Și atunci a dat examenul de bacalaureat, apoi a plecat din America în Innsbruck și a studiat medicina acolo timp de șapte ani. Apoi a devenit psihanalist într-un spital iezuit iar astăzi a devenit un foarte bun psihanalist.
Schotte: De unde se poate conchide în mod clar că analiza destinului nu este chiar atât de deterministă, ci poate avea efect eliberator în cadrul terapiei.
Szondi: Analiza destinului are acest avantaj, anume că poate face vizibile posibilitățile de existență ale persoanei. Iar dacă îmi văd posibilitățile de existență, atunci pot spune: „Acum poți alege“. Și abia atunci urmează totul, cu toate că alegerea este liberă, însă posibilitatea este limitată. Nu pot alege o posibilitate, care pe linie strămoșească nu se află înlăuntrul meu.
Schotte: Acolo există așadar asocierea dintre libertate și limitare necesară.
Szondi: Și (limitare) necesară. Da. Și de aceea este corect ceea ce spune un mare filosof:(Filosoful fiind Hegel) anume că libertatea este necesitatea înțeleasă. Analiza destinului conferă oamenilor înțelegerea, această necesitate înțeleasă.
Schotte: Dacă privim retrospectiv parcursul acestei analize a destinului, atunci se întâmpină multă rezistență. Cu toate acestea, cum se întâmplă de fapt ca exact ca în cazul psihanalizei și analiza destinului să se confrunte cu atât de multă rezistență?
Szondi: O sursă a rezistenței este tocmai narcisismul. Oamenii nu se pot împăca cu faptul că strămoșii bolnavi le dirijează acțiunile alese. Însă nu doar cei bolnavi. Acest exemplu al omului-pisică a demonstrat că tocmai strămoșii sănătoși i-au dirijat alegerea. Oamenii nu-și pot învinge narcisismul. Ei doresc o libertate totală. Iar așa ceva nu există. Libertate înseamnă potrivit acestui filosof tocmai necesitatea înțeleasă, anume că trebuie să-mi impun propriile limite referitor la cât de liber sunt. Iar aceste limite sunt tocmai strămoșii care lipsesc unei persoane. Pe aceia nu-i pot alege.
Schotte: Și cum vă poziționați acum la sfârșitul unei vieți de cercetător față de cercetare. Cercetarea a fost să spunem așa în cele din urmă propria dvs. soartă, prelucrarea pozitivă a sorții dvs.
Szondi: Este adevărat. Asta este adevărat. Aș dori să răspund printr-o frază. Hölderlin a spus următoarele: "Noi suntem nimic. Ceea ce căutăm este totul. Și cine vrea cu adevărat să cerceteze, acela nu are voie să fie narcisic, ci trebuie să pună în prim plan obiectul pe care îl caută. Pentru că ceea ce cauți, aceea este totul."
Comments