Boala căderii
(Robert Sapolsky. Determined. A Science of Life without Free Will. Penguin Books, 2024, pp. 302-313)
Articol scris de Dorin Dumitran
Te trezești în mijlocul acelui serial TV despre care toată lumea era înnebunită anul trecut - ce era, Urzeala Tronurilor? Nu, nu ăla. Jocul Calamarului? Cuttlefish Game? Squid Game? Da, ăsta e. Ești în el, joci „Lumină roșie, lumină verde”. Când lumina este verde, fugi înainte în timp ce, de îndată ce devine roșie, nu te mișca; dacă greșești, ești împușcat instantaneu.
Bine că sistemul tău nervos se ocupă de asta în locul pancreasului tău. Lumina verde înseamnă că o parte a creierului tău este activată la maximum, în timp ce alta este redusă la tăcere din punct de vedere energetic; lumina roșie înseamnă exact opusul, tranzițiile fiind în mod ideal rapide și precise. Sistemul tău nervos se bazează pe contraste.
Neuronii au dezvoltat un truc grozav pentru a spori contrastele. Atunci când un neuron este tăcut, nu are nimic de spus, structura sa electrică este la o extremă, în care interiorul neuronului este încărcat negativ, în raport cu exteriorul. Atunci când neuronul este declanșat într-o explozie de excitație numită potențial de acțiune, interiorul neuronului devine încărcat pozitiv. Cu acest tip de polarizare nu se confundă nimic-de-spus cu ceva de spus. Apoi există un truc. Excitația, acel potențial de acțiune, se termină. Neuronul nu mai are nimic de spus. În acest moment, încărcătura pozitivă începe să se întoarcă încet la starea negativă inițială? Acest tip de dispariție lentă este în regulă dacă ești o veziculă fără prea multe pe cap. În schimb, neuronul are un mecanism foarte activ prin care sarcina pozitivă revine la starea negativă la fel de repede cum a crescut în miimi de secundă. De fapt, pentru ca semnalul „totul s-a terminat” să fie și mai dramatic, încărcătura se prăbușește înapoi, devenind chiar mai negativă decât starea inițială de repaus pentru o perioadă de timp, înainte de a reveni la încărcătura negativă inițială. Astfel, în loc ca un neuron aflat în mod normal în repaus să fie polarizat într-o direcție negativă, acesta este hiperpolarizat brusc în ceea ce se numește perioada refractară. Da - în timpul acesteia, neuronul are probleme în a ajunge la un potențial de acțiune încărcat pozitiv. Într-adevăr, totul s-a terminat. Să presupunem că există o problemă cu acest sistem. O proteină este dereglată, astfel încât perioada refractară nu are loc. Consecința? Apar explozii anormale de potențiale de acțiune de intensitate ridicată, una peste alta. Sau, să presupunem că unii neuroni inhibitori nu mai funcționează. Rezultatul este o cale diferită către neuronii care au grupuri anormale de excitație. Zeci de manuale și zeci de mii de lucrări de cercetare au explorat cauzele unei astfel de supraexcitații sincronizate - gene defectuoase, traumatisme craniene, complicații la naștere, febră mare, anumite toxine din mediu. În toată această complexitate, această boală, care afectează patruzeci de milioane de oameni în întreaga lume și ucide peste o sută de mii de oameni pe an, se referă la prea multă excitație și/sau prea puțină inhibiție în sistemul nervos.
[...] Mesopotamienii numeau epilepsia „mâna păcatului”, considerând-o o boală „sacră”, și erau impresionant de atenți la eterogenitatea convulsiilor. Persoanele care sufereau probabil de epilepsie petit mal cu aura, erau considerate ca aflîndu-se posedate de sacru, posedare adesea asociată cu profeția. (...) majoritatea medicilor greci și romani credeau același lucru, cei mai avangardiști integrând interpretările demonice cu noțiunile materialiste, medicale - demonii făceau ca sufletul și corpul să se dezechilibreze, producând boala căderii. Adepții lui Galen credeau că demonii provocau îngroșarea flegmei.
Creștinismul s-a alăturat acestui curent, din cauza precedenței Noului Testament. În Marcu 9:14-29, un bărbat își aduce fiul la Iisus, spunând că este ceva în neregulă cu el - de când era copil, un spirit vine și îl prinde, făcându-l mut. Spiritul îl aruncă la pământ, unde face spume la gură, scrâșnește din dinți și devine rigid. Îl puteți vindeca? Bineînțeles, spune Iisus (notă subsol: de fapt, Iisus e cam sarcastic când se întreabă dacă are totul sub control. Îl puteți vindeca pe fiul meu? Cât timp trebuie să mai stau cu voi? Cât timp vă voi mai suporta? Adu băiatul la mine". Ediția interrnațională a Bibliei).
Bărbatul își prezintă fiul, care este imediat cuprins de acel spirit și cade la pământ, convulsionându-se și spumegând. Isus percepe că băiatul este infestat cu un duh necurat și îi poruncește să iasă și să dispară. Stăpânirea încetează. Și astfel, legătura dintre epilepsie și posedare demonică a fost stabilită în Creștinism pentru secolele următoare.
[...] În 1487, cei doi frați dominicani, Heinrich Kramer și Jakob Sprenger, au publicat Malleus maleficarum (în latină, Ciocanul vrăjitoarelor). Aceasta a fost în parte o polemică religiopolitică, o respingere viguroasă a oricărei inimi sângerânde din acea vreme care sugera că, de fapt, vrăjitoarele nu existau. Și odată ce această prostie liberală a fost eliminată, cartea a fost un manual de instrucțiuni, ghidul definitiv atât pentru autoritățile religioase, cât și pentru cele seculare, pentru a recunoaște vrăjitoarele pentru ceea ce erau, pentru a le face să mărturisească și apoi pentru a fi deferite justiției. Sute de mii de oameni, aproape toate femei, au fost persecutați, torturați, uciși, în timpul acestei perioade de vânătoare de vrăjitoare. Malleus maleficarum a ajuns la timp pentru a profita de tiparnița recent inventată, a trecut prin treizeci de ediții în secolul următor și a fost citită de întreaga Europă. Deși obiectul cărții nu era nici pe departe epilpsia, mesajul său era clar: epilepsia era provocată de alegerea liberă a răului, iar o astfel de posesie demonică reprezenta un pericol pentru societate și trebuia tratată. Și mase de oameni cu niște canale de potasiu dereglate în neuronii lor au fost arși pe rug. Odată cu iluminarea Iluminismului, vânătoarea de vrăjitoare a început să fie mai metaforică. Dar epilepsia nu a fost mai puțin împovărată de percepția că cei care o sufereau erau vinovați într-un fel sau altul. Era o boală a turpitudinii morale. Boala se asocia cu orbirea și creșterea părului pe mâini, urmare a masturbării păcătoase – toate, pentru că potențialele de acțiune excesive și sincronizate ale neuronilor împingea pe cineva să își facă prea des plăcerile. În cazul femeilor, boala putea fi cauzată de un interes nerușinat pentru sex (și ocazional vindecată în secolul al XIX-lea prin mutilarea genitală); sexul în afara sfintei căsătorii era, deasemena, un factor de risc.
În 1800, medicul britanic Thomas Beddoes a venit cu una dintre cele mai penibile versiuni de învinovățire a victimei despre care am auzit vreodată, postulând că crizele convulsive erau cauzate de oameni excesiv de sentimentali și care citeau prea multe romane în loc să trăiască viguros în aerul liber al activităților de grădinărit. Cu alte cuvinte, de-a lungul a câteva secole, am trecut de la epilepsia cauzată de strângerea lui Belzebub la sânul tău, la a fi cauzată de prea multe romane cu Arlechin.
Azi, asistăm la o schimbare față de vremurile trecute (…) marea majoritate a lumii occidentalizate a extras din această patologie liberul arbitru, responsabilitatea și culpabilitatea din epilepsie.
(…) Era un prim licăr de speranță...autopsiile au eliminat noțiunea de bilă galbenă;...neuropatologii au început să constate leziunile extinse ale creierului celor care suferiseră de crize epileptice repetate. Era epoca galvanismului și electricității animale, creșterea interesului pentru recunoașterea naturii electrice a semnalelor pe care neuronii le trimit către mușchi, că însăși creierul era, într-o anumită măsură, un organ electric. Aceasta implica faptul că și epilepsia avea ceva de-a face cu electricitatea.
Un gigant printre neurologi, Hughlings Jackson, un geniu nativ, va introduce ideea de localizare – te uiți unde apar primele convulsii musculare în corpul celui aflat sub atacul crizei și îți dai seama în ce parte a creierului s-a creat focarul.
În plus față de asta, se năștea ceva și mai important - șoaptele modernității, primele dăți în care oamenii începeau să spună, ”Nu este el. Este boala lui”.
Într-o publicație faimoasă din 1860, psihiatrul Jules Falret scria ”Epilepticul care, în starea de post-ictum (post-atac) delirantă, care încearcă sau comite suicid, omor, incendiază nu are nici cea mai mică responsabilitate...acționează strict mecanic, fără motivație, fără interes, fără să știe ce fac”.
(...) Azi reușim să îl absolvim de vină pe epileptic, să îl eliberăm de mitul liberului arbitru și să găsim modalități minimale de constrângere pentru a îi proteja pe suferinzi – direct sau ulterior – de această boală teribilă...(...) Ne-am schimbat.
Oarecum.
Commentaires