Traducere: Dorin Dumitran
Recenzia următoare este un ghid despre cum putem face ca oamenii buni să fie păstrați buni. Lucrarea intitulată ”EMOTIONAL SURVIVAL FOR LAW ENFORCEMENT. A Guide for officers and Their Families” apărută în anul 2002, este fascinantă prin realismul, echilibrul și autenticitatea celor scrise.
Câteva cuvinte despre autor:
Dr. Kevin M. Gilmartin este specialist în Analiză Comportamentală aplicată instituțiilor de impunere a legii. Este fondator al Gilmartin, Harris &Assoc., companie de consultanță în management și științe comportamentale, specializată în domeniul instituțiilor de siguranță publică.
Înainte, autorul a activat în U.S. Marine Corps iar apoi și-a petrecut cei 20 de ani ca polițist în Tucson, Arizona, fiind și supervizor pentru Echipa Tactică de Negociatori și Analiză Comportamentală.
În prezent, dr. Kevin M. Gilmartin este instructor în cadrul Academiei F.B.I., instructor adjunct la Cornell University și în cadrul altor instituții de prestigiu de pe teritoriul S.U.A. și Canada.
Recenzia lucrării:
Pentru mulți bărbați și femei, cariera în poliție începe din momentul aflării veștii că au fost admiși în Academie. Comparativ cu alte experiențe, vestea primită este una dintre cele mai frumoase din întreaga carieră. Este o răsplată și un nou start. După luni sau ani de studiu, examene, probe –recruții au șansa să își înceapă cariera ca polițiști, moment pe care l-au așteptat și în care își vor aduce întreaga dedicare și motivare. Entuziasmul, idealismul și motivația sunt emoțiile momentului. Aceste emoții pozitive îi vor însoți de-a lungul parcurgerii tuturor încercărilor fizice și psihice la care vor fi supuși alături de colegii lor. Se vor lega prietenii, poate cu aceștia vor ”fi în stradă”, vor efectua patrulă, etc. . Ceilalți, exteriori, îi vor privi cum se depărtează de vechii prieteni, cum noii polițiști vor prefera compania colegilor lor iar ei, cei ”vechi”, vor fi uitați. Unele vechi prietenii se vor rupe definitiv.
Poliția este o lume nouă. Noii polițiști vor dori să arate ce pot. Cât pot fi de competenți, se străduiesc și își dau seama că au multe de învățat. Unii vor învăța de la polițiștii hârșâiți, iar aceștia, ultimii, vor asista la cum reușesc cei tineri să devină colegi cu drepturi depline în cultura organizațională polițienească. Când cei tineri se uită la veterani, pot învăța cum să ia decizii și cum să abordeze niște situații. Par competenți de încredere. Pentru că cei tineri se concentrează aproape exclusiv pe învățatul meseriei, văd ca fiind nesemnificative eșecurile în viața personală a veteranilor. Noua generație de polițiști învață să se descurce pe stradă dar nu și cum să se descurce cu viețile lor. Mai mult, pe lângă învățarea meseriei, a fi acceptat de către ceilalți și a fi de încredere în ochii celorlalți polițiști, ar putea să le ocupe primii doi ani ai carierei.
Cu trecerea anilor, polițiștii vor trăi izolarea socială de toți ceilalți cu excepția colegilor. Viziunile și emoțiile pozitive vor fi înlocuite și colorate în negru, deprimare și negativism. Polițiștii își vor privi viața profesională evoluând și extinzându-se împreună cu prea multele ocazii în care viața lor personală devine fragmentată și fracturată.
Chiar dacă relațiile de muncă sunt suportive și prezente, relațiile personale pot deveni tensionate, distante și disfuncționale. Pentru cei mai mulți polițiști cariera lor începe de pe poziția entuziasmului, motivării și a idealismului însă, călătoria de la recrut, la polițistul experimentat, produce schimbări. Idealismul poate deveni cinism, entuziasmul optimist devine pesimism iar lejeritatea noului polițist devine furia și negativismul veteranului.
Muncă, muncă și nimic altceva decât muncă
Oricine este expus la acest tip de slujbă îți poate descrie călătoria sa. Munca asta îți ocupă cea mai mare parte din timp, cea mai mare parte din viață pentru că este mai mult decât o slujbă. Fără a fi conștienți de schimbările care au loc, persoanele importante din viața polițistului se vor simți marginale și vor încerca să se adapteze la aceste schimbări sau vor fi expuse riscului de a rupe relația. Mariajul devine tensionat, unele căsnicii se dizolvă. Copiii devin deseori alienați de suportul emoțional parental. Polițistul devine distant, ”încărcat” sau fizic absent din jurnalul de viață al celor cu care își împarte această viață.
Aceste schimbări care au loc în viața polițistului sunt deseori ocolite de cultura organizațională. Polițiștilor nu li se spune cum să minimizeze efectele negative ale acestei munci care te prinde cu totul. În mod frecvent, instituțiile de aplicare a legii nu au nici un fel de strategii, nici un fel de soluții de prevenire a acestor transformări.
Schimbările emoționale conduc la schimbări fizice
Primele care apar sunt schimbările emoționale: furia este predominantă și pătrunde în casa fiecărui polițist. Apoi, odată cu trecerea anilor, își fac apariția și schimbările fizice. Resentimentul și furia, combinate cu plonjonul în muncă și privarea de somn, dieta proastă și sedentarismul, îl pune pe veteran în fața schimbărilor fizice alături de problemele emoționale. Grija de propria sănătate și recreerea se deteriorează și dispar din viața lor. Privesc în urmă și își evaluează călătoria fiind posibile două gânduri: ”Dacă ar fi să o iau de la capăt, nu cred că m-aș mai face polițist. Aș face altceva.” Al doilea gând formulat în termeni de planificare: ”Mai stau 10 ani și mă car dracu de-aici.”
Costurile călătoriei pot fi măsurate în multe moduri. Profesional, insatisfacții minore se acumulează generând furie, ostilitate și ură deschisă împotriva ierarhiei manageriale. Un alt cost, din păcate, este eșecul căsniciei, copiii cu probleme și o viață dominată de negativism, izolare socială și alienare față de celelalte ființe umane. După 20 de ani de poliție, se văd limpede atât rănile emoționale, cât și rănile fizice.
Supraviețuirea polițistului
Orice training/instruire care reduce șansele ca un polițist să fie rănit sau ucis, este foarte bine primit de polițiști. Focalizarea instituțională este pe acest aspect al protecției fizice. A-i menține vii pe stradă este, firește, de înțeles. Însă, chiar dacă a câștigat bătălia străzii, par să piardă bătălia cu supraviețuirea emoțională. Cercetările arată că polițiștii înregistrează una din cele mai mari rate de suicid la nivelul populației generale, în pofida evaluărilor psihologice inițiale. Asta ne spune că polițiștii își încep cariera mult mai stabili din punct de vedere psihologic, mult mai sănătoși fizic și cu mai puține probleme emoționale.
Sinuciderea nu este acceptată nici de către polițiști gândind că ”ei” nu vor ajunge niciodată să facă așa ceva. Însă, profesia își ia partea. Negarea poate fi mortală creând o distanță psihologică înșelătoare între ceea ce s-a întâmplat în viața colegului tău care a ales moartea și, viața ta: ”sinucidere…eu nu voi face asta!”.
Cinismul, furia, izolarea și neîncrederea socială afectează prea multe case ale polițiștilor. În multe cazuri, pentru polițiști și familiile lor, lumea devine ”plină de jigodii”. Și, așa este lumea într-adevăr, prin izolare socială și cinism.
Mulți polițiști supraviețuiesc emoțional și rămân funcționali, indivizi sănătoși chiar și după 20-30 de ani de muncă.
În general, majoritatea agențiilor de aplicare a legii se aprind după ce problema polițistului a ieșit la suprafață, iar instituția este ”aruncată în aer”. Cazul se va mediatiza folosindu-se orice este de interes pentru trustul de presă. Politicienii, media și comunitatea năvălesc rapid cu întrebări și cu furie. Apar unii care profită de criză și arată către șef. El să fie tras la răspundere. Se ia poziție și, eventual, se lucrează la creșterea (recâștigarea) capitalului de încredere față de polițiști.
Personalul de aplicare a legii, ca orice alte ființe umane, își construiește concepția despre lume și viață, și predicțiile despre viață, în ambianța situațiilor și evenimentelor pe care le văd în fiecare zi. Cine ar suna la poliție ca să anunțe că acasă lucrurile merg bine? Gândiți-vă un moment la polițistul operativ, la ”cel din stradă”. Neîncrederea lui/ei în natura și motivele umane au vreun sens? Da, ele țin polițistul în viață. Este esențial ca fiecare polițist implicat în vreun apel de urgență, implicat în fiecare activitate, să dețină excelente competențe care să-l țină în viață, competențe care se traduc prin aceea de a nu avea încredere. Tipul acesta de a vedea lumea se proiectează negativ asupra activităților și angajamentelor sociale și este greu de suportat de prietenii nonpolițiști, de membrii familiei lor. Polițistul va fi văzut astfel ca negativist, suspicios, aspru și neiertător.
Dacă sunt întrebați, polițiștii acceptă faptul că sunt cinici, dar nu sunt conștienți de efectul pe termen lung al cinismului în crearea sau menținerea normelor sociale, familiale sau emoționale.
Rata cinismului
Dacă vrei să vezi cât de tare ți-a penetrat cinismul viața, rezolvă ecuația:
√B.S.
Calculați rădăcina pătrată a de câte ori pe zi, în medie, spuneți ”bullshit” (n.tr. puteți înlocui cu orice expresie românească vă convine). Acest bullshit (BS) vine în mai multe variante:
- Bullshit politic
- Bullshit administrativ
- Bullshit activități specifice
- Bullshit managerial
- Bullshit sensibilități
- Bullshit total
Lista se dezvoltă mereu. Reprezintă furia polițiștilor, frustrarea și creșterea intoleranței la lucrurile care îi bombardează zilnic în munca lor. BS este o scurtătură în confruntarea cu frustrarea și chestiunile copleșitoare. Luat acasă, cinismul ar arăta ca în următorul dialog tată-fiu:
Copilul: Când ne-am cumpărat camioneta, ai zi că Ford sunt cele mai bune camionete.
Tatăl: Așa-i!
Copilul: Păi, J.J. din josul străzii, părinții lui au cumpărat o camionetă și au zis că Chevy sunt cele mai bune camionete.
Acum, tata, trebuie să își găsească energie și timp să-și ajute copilul să-și șlefuiască lumea, să îl învețe diferențele de opinie și cum să interacționeze cu cei care gândesc altfel decât tatăl și familia lui. (n.tr. opțiunea 1 de răspuns nu o mai trecem aici). A doua, da:
”Fiule, asta-i o porcărie. Fordurile sunt mult mai bune decât Chevy. Familia lui J.J. sunt niște mârlani și nu mai vreau să te duci pe-acolo”.
Hipervigilența
Din prima zi de instrucție și de-a lungul carierei lor, polițiștii învață să perceapă lumea potențial plină de hazard pentru a putea supraviețui pe stradă. Sunt expuși în fiecare zi la o serie de evenimente necunoscute și, oricare dintre ele, ar putea fi perfect vătămătoare sau letale. Polițiștii trebuie să ghicească care eveniment este securizant și care letal. Polițistul poate face 9999 de opriri în trafic și sunt perfect sigure. Dar nu știe care din 10000 opriri era potențial letală. De aceea, polițiștii reduc amenințarea letală prin exersarea setului perceptiv intitulat ”securitatea polițistului”. Toate situațiile sunt cu potențial letal până când nu se dovedește altfel.
Hipervigilența este o stare biologică (…) care își are fundamentul la nivelul sistemului nervos central, în substanța reticulată activatoare ascendentă (…) care crește nivelul de alertă și vigilență prin:
- Creșterea acuității vizuale periferice
- Creșterea acuității auditive
- Scurtarea timpilor de reacție
- Creșterea zaharurilor în sânge
- Creșterea ritmului cardiac
- Creșterea presiunii sanguine
- Creșterea activismului energetic și sentimentul de depășire a oricăror obstacole care ar amenința capacitatea de supraviețuire a corpului.
Fiecare acțiune are parte de o reacție egală și de semn contrar. În misiune, sistemul nervos simpatic controlează reacțiile necesare polițistului pentru a supraviețuire, după care, la sfârșitul misiunii, sistemul nervos simpatic predă ștafeta sistemului nervos parasimpatic. Este homeostazie biologică.
După misiune
Polițistul care a experimentat stimularea, energia și interacțiunea socială în timpul misiunii, se transformă după misiune într-un leneș prăbușit:
” s-a schimbat de când e polițist”
”nu mai vorbește”
”vine acasă, se așează în fața TV și stinge sonorul lumii exterioare”
”nici la telefon nu mai răspunde”
”când ne plimbăm cu mașina, nu face altceva decât să se uite pe geam și nu scoate nici un sunet”
Fără a-și da seama de efectele acestui rollercoaster, el îi poate modela viața cu efecte distrugătoare. Polițiștii care nu înțeleg natura aceasta pendulară sus-jos și se simt ”normali” și ”vii” la muncă, când intră pe ușă acasă, când ajung în viețile lor, ei se simt ca niște zombie, nu vorbesc și nu vor să facă nimic numai că, din păcate, familiile lor nu știu de ce se întâmplă asta.
Recuperarea după activitatea polițienească, în mod normal, se produce auto-corectiv cam între 8 și 24 de ore când se va reveni la normalitatea interacțiunii sociale, la emoție și percepție firească.
Problema este că familia nu cunoaște despre acest ciclu (…). Ciclul nu este psihologic ci, biologic. Se întorc acasă și se așează în ”scaunul magic”. Nu pot răspunde la întrebări banale și intră într-o stare vegetativă. Dau drumul la TV sau butonează un device și nici nu văd ce fac. Comunică și răspund fără sens:
- Da, iubito, vorbim mai încolo
- Cum gândești tu”…este ok pentru mine
- De ce nu vă duceți și voi afară să vă jucați cu alți copii? O să ne uităm pe teme mai târziu…
- Da, da, sună bine!
- Da, vom vedea…
- Mda, poate…
Ciclul este: mergi la muncă, pleci de la muncă, mergi acasă, deprimat… mergi la muncă, pleci de la muncă, mergi acasă, deprimat… mergi la muncă, pleci de la muncă, mergi acasă, deprimat… mergi la muncă, pleci de la muncă, mergi acasă, deprimat… mergi la muncă, pleci de la muncă, mergi acasă, deprimat… mergi la muncă, pleci de la muncă, mergi acasă, deprimat…
Cum să spargi acest ciclu?!
”NU TE DUCI ACASĂ!”
Aceste decizii greșite au distrus mai multe familii decât gloanțele ”clienților”.
Cum să nu se ducă acasă? Stă la serviciu peste program. Asta este o chestie apreciată în cultura polițienească. Unii șefi văd în asta o mare implicare a polițistului când, de fapt, poate fi o confuzie care va conduce la consecințe destructive pe termen lung atât în plan personal cât și profesional.
O altă modalitate de a nu te duce acasă, este să ieși la o băută cu băieții. Nu e rău să faci asta, chiar cu familiile, dar poate fi terenul fertil pentru unele devianțe care pot afecta viața polițistului.
Și, o altă modalitate de a nu te duce acasă este de a mai câștiga un ban, după serviciu. În toate, rezultatul este ”nu te duci acasă”.
Simptomele hipervigilenței în rollercoaster:
1. Dorința de izolare socială acasă: necomunicativ, copleșit, apatic în activitățile casnice.
2. Lipsa de disponibilitate pentru alte conversații, în afara muncii de poliție.
3. Reducerea interacțiunilor cu alții, ne-polițiști.
4. Amânarea deciziilor în situațiile care nu au legătură cu serviciul (ex: plecarea în concediu. Soția se ocupă de tot).
5. Infidelitatea. Cea mai dureroasă. Tot ce este asociat cu ”acasă” devine plictisitor, iar orice altceva este excitant, stimulativ, dinamic. Oamenii dezvoltă legături puternice atunci când riscă împreună.
6. Neimplicarea în activitățile și nevoile copiilor.
7. Sindromul ”I usta” (n.tr. ”used to” descrie ceea ce obișnuiau să facă înainte să devină polițiști. Acest tip de discurs i-a ajutat cândva sau îi ajută pe polițiști să se definească drept persoane complete. Ceea ce făceau înainte se află acum aruncat într-un colț întunecat al vieții lor.
Polițiștii care și-au redefinit sentimentul de sine nu se vor exprima ”lucrez în poliție”ci, ”sunt polițist”.
Cine controlează tipul de persoană care ești?
Oamenii au nevoie să creadă că dețin un control destul de bun asupra vieții lor de zi cu zi, că sunt în posesia unei predictibilități asupra evenimentelor majore care le-ar putea afecta viețile. Acest sentiment de control este un element cardinal în dobândirea echilibrului emoțional și stabilității. Orice situație care reduce capacitatea individului de control asupra propriei vieți poate precipita apariția disfuncției psihologice. Dacă pierderea sentimentului de control se combină cu solicitări pe care individul trebuie să le îndeplinească, dezechilibrul psihologic devine extrem de important. În plus, odată cu scăderea numărului dimensiunilor de rol social care le definea înainte sentimentul de sine și creșterea implicării numai în rolul social, va crește și nivelul vulnerabilității emoționale.
În mod clar, sunt dimensiuni ale controlului de rol polițienesc asupra cărora polițistul are absolută autonomie și anume:
- Integritatea
- Profesionalismul
- Cât de bine își duce la îndeplinire sarcinile asumate
Forțele pe care polițistul nu le poate controla sunt:
- Instituția
- Administrația sau managementul
- Instanțele de judecată
- Constituția
- Politicile departamentului
- Oficialii locali, statali și federali
Deci, polițiștii au control 100% asupra integrității și profesionalismului lor.
Nedreptățile sunt nelipsite și nimeni nu rămâne virgin profesional fiind afectați chiar și polițiștii dedicați și foarte buni prin:
- Transformarea funcției
- Excludere din SWAT
- Transferați
- Li s-au luat cazurile în beneficiul altora
- Li s-a dat cea mai proastă autospecială din întreaga flotă
Puțini au scăpat de unul dintre acestea de-a lungul carierei lor. ”Getting screwed” este expresia folosită pentru a desemna realitatea că ”ai fost lucrat, tras pe sfoară”.
Polițiștii care se supraidentifică emoțional cu rolul lor și și-au înlocuit viața cu serviciul ajung să intre într-un veritabil malaxor emoțional atunci când șeful vrea cu tot dinadinsul să îi facă viața mizerabilă. Apare sentimentul de vulnerabilitate care conduce la susceptibilitate emoțională adică, la un constant risc emoțional. Acești polițiști, foarte buni de altfel, nu înțeleg cum au picat în această capcană a unui conflict nesfârșit cu agenția lor și nici nu știu cum să iasă din asta. Nici măcar singurele mecanisme de a face față nu mai funcționează:
Se plâng în jur
Depun reclamații
Acționează în instanță
Demisionează
Se cer la pensie pe cauze de invaliditate
Orchestrează voturi de neîncredere împotriva șefilor
Spun ”nu mai dau doi bani pe…și nu mai fac nimic pentru…”
În mod frecvent, aceștia sunt polițiștii cei mai buni ori, cel puțin ofițerii care au fost cei mai buni, bărbați și femei care au fost victimizați de rollercoaster, cei care ”și-au pus viața în cui pentru Poliție”. Sunt polițiștii ”26 de ore din 24”. Sunt victime cărora le-a fost sustras controlul. În context, victimă înseamnă că acum au îmbrăcat haina de victimă și o poartă ca pe o medalie. Unii încep să fie obsedați de idee și ajung să dezvolte idei paranoide. Au suprainvestit emoțional în rolul de polițist care a devenit elementul central al vieții lor. Acum, după ce au fost trași pe sfoară de agenția lor, realizează că nu își pot controla acest rol și astfel, nici viețile lor. Trebuie să reamintim că sentimentul de control asupra propriei vieți, a propriului destin și a sentimentului de sine este fundamental pentru starea de bine psihologic, pentru autonomia psihologică. Trebuie să reamintim de acel rollercoaster. Asupra căror aspecte poate polițistul să aibă control?
Am aflat că agenția are control asupra majorității aspectelor care afectează viața polițistului. Polițistul ce mai poate controla? Polițistul deține controlul absolut asupra vieții sale personale. Dar dacă polițistul nu și-o controlează, ce se întâmplă? Răspunsul este că nu mai controlează nimic. Polițistul își va percepe colegii că și-au vândut sufletul agenției și doar el, polițistul victimă, este ”adevăratul apărător al cauzei”. Devine orb în fața unei lumi pe care a condensat-o într-un tablou victimizant. Când începe să se vadă așa, să perceapă lumea așa, putem sesiza câteva atribute identificabile pe care le listăm mai jos:
- Ștergerea granițelor dintre lumea personală și rolurile profesionale
- Hipersensibilitate la schimbare (orice schimbare este un atac la persoană)
- Rigiditate și inflexibilitate
- Sentimentul permanent de amenințare din direcția agenției
- Se simte controlat și persecutat de agenție
- Simte nevoia să se răzbune pe managementul ierarhic perceput drept generator de erori
- Se izolează de alții din organizație cu excepția câtorva ”apărători ai cauzei”.
- Crește sentimentul de grandiozitate personală: ”sunt cel mai bun polițist din această organizație”
- Percepe exagerat complimentările primite în trecut
- Internalizează sentimentul propriei valori.
Cum să supraviețuiești emoțional
Polițistul trebuie să aibă clar în minte diferența dintre ceea ce nu poate controla și ceea ce poate controla. Desigur că este mult mai ușor de zis decât de făcut, să închei ziua de muncă și să te scuturi de impactul hipervigilenței și rollercoaster-ului biologic.
Una din modalitățile care l-ar împiedica pe polițist să o ia la vale este training-ul sentimentului de control în propriile lor vieți. Aceste tipuri de training ar trebui să includă și membrii familiei polițistului.
O altă modalitate ar fi instruirea în tehnici de gestionare a timpului personal, și asta din două motive solide:
1. Munca de poliție nu înseamnă 24/7.
2. Munca de poliție distruge spontaneitatea. Acasă îi așteaptă ”scaunul magic” și telecomanda tv.
Nu este dificil să înțelegem cum ajung polițiștii să-și distrugă sentimentul de sine în ansamblul vieții personale. În primul rând, din cauza fiziologiei hipervigilenței; în al doilea rând, din cauza interferenței controlului venit din direcția slujbei care le pătrunde în viața personală organizând-o de timpuriu.
Prin instruire, polițiștii învață să recunoască semnele care îi vor trage în groapă, învață cum să își gestioneze sentimentele care le-ar controla viața personală.
Situația unui supraviețuitor este prezentată în dialogul de mai jos.
Șeful polițistului: Dacă privești la cariera ta, în urma ta, care este cea mai mare mulțumire pe care ai avut-o în acești ultimi 20 de ani?
Polițistul: Nu am ratat nicio ocazie să îmi văd copiii jucând baseball pe când erau liceeni.
Decizia de a supraviețui
A fi cel mai bun polițist este foarte important dar, de asemenea, și să fii:
- Cea mai bună mamă
- Cel mai bun tată
- Cel mai bun soț
- Cea mai bună soție
- Cel mai bun membru al comunității
- Cel mai bun pescar la muscă
- Cel mai bun cercetaș
- Cel mai bun jucător.
Comments