Poate nici un act de anchetă nu-l pune pe anchetator în fața unor cerințe atât de complexe și variate ca interogatoriul învinuitului.
Interogatoriul învinuitului apare adesea ca punctul culminant al anchetei prealabile și, în unele cazuri, determină rezultatul urmăririi penale.
Descoperirea infracțiunii depinde de priceperea anchetatorului, de iscusința sa de a-l interoga just pe învinuit.
Enumerarea tuturor cerințelor pe care interogatoriul învinuitului le ridică în fața anchetatorului este imposibilă, pentru că ele decurg din fiecare cauză concretă, din totalitatea particularităților diferitelor cauze. Aceste cerințe variază în funcție de caracterul infracțiunii, de gravitatea urmărilor, de gravitatea urmărilor, de mobilul și de modul în care a fost săvârșită infracțiunea, de persoana învinuitului, caracterul și intelectul său, de situația sa familială, etc.
În funcție de complexul împrejurărilor respective, aceste cerințe devin mai dificile sau mai simple, mai variate sau mai puțin variate.
Cele mai importante dintre ele sunt:
a) Pregătirea prealabilă și minuțioasă pentru interogatoriu; analiza atentă și bine gândită a probelor de învinuire existente la dosar, precum și a explicațiilor în apărare ale învinuitului.
b) Obiectivitatea strictă la efectuarea interogării învinuitului; examinarea atentă și temeinică a tuturor probelor, obiecțiunilor și explicațiilor date de el în apărare; lipsa oricărei idei preconcepute în legătură cu învinuitul și a unei prea mari încrederi în sine din partea anchetatorului, care adesea se manifestă în aceea că anchetatorul adoptă orbește o anumită versiune, fără a o verifica în mod critic în cursul anchetei.
c) Observarea cu atenție, până în cele mai mici amănunte, a comportării individului în timpul interogatoriului, a modului în care el reacționează la anumite întrebări, dacă este calm sau nervos, încrezător în sine sau fricos, tulburat sau abătut, cu nervii încordați sau indiferent, indignat sau cuprins de remușcări, furios sau îndurerat.
d) Priceperea de a ține seama la timp de particularitățile individuale ale învinuitului, de caracterul infracțiunii săvârșite de el, de poziția pe care el o adoptă la anchetă, de noile împrejurări care apar pe neașteptate în cursul interogatoriului și care creează o ”întorsătură” a cauzei.
e) Calm și siguranță (dar nu orgoliu), perseverență în căutarea adevărului, atenție și tact.
E de la sine înțeles că, interogându-l pe învinuit, anchetatorul trebuie să pornească de la normele stabilite de legea procesual penală, care stabilesc drepturile și garanțiile procesuale ale învinuitului.
Un anchetator inteligent și prudent folosește interogatoriul învinuitului nu numai ca un mijloc pentru obținerea de noi probe, dar și ca cea mai bună verificare a concluziilor sale preliminare, a versiunii sale, a primei sale impresii, care uneori se dovedește a fi greșită.
Interogarea învinuitului de pe această poziție, oferă posibilitatea de a verifica justețea căii pe care merge ancheta și de a îndrepta la timp greșelile, dacă ele au fost comise.
Pentru ca în urma interogatoriului învinuitului să se poată trage concluziile necesare, anchetatorul este obligat să asculte atent toate obiecțiile celui interogat și să nu le ignore, să cântărească toate explicațiile lui și, în lumina lor, să aprecieze din nou toate împrejurările cauzei, iar uneori chiar să-și schimbe părerea despre unele din ele, care înainte de interogatoriu păreau incontestabile.
Anchetatorul trebuie să-și amintească întotdeauna că este deopotrivă de obligat să nu se lase nedescoperită nicio infracțiune și să nu admită nici un caz de tragere la răspundere fără temei.
Apreciind importanța interogării învinuitului în orice cauză, anchetatorul trebuie să înțeleagă că persoana cea mai bine informată asupra mobilului și tuturor amănuntelor infracțiunii este aceea care a săvârșit-o.
În consecință, oricât de complet s-ar părea anchetatorului materialul cercetărilor efectuate, depozițiile martorilor și corpurile delicte, el poate întotdeauna afla ceva nou de la învinuit.
Trebuie avut în vedere însă că, în mod obișnuit, infractorul este interesat să ascundă că a participat la infracțiune sau, dacă aceasta este imposibil, să minimalizeze pe cât se poate rolul său, gradul participării sale, mobilul săvârșirii infracțiunii, etc.
Experiența demonstrează că învinuiții care-și recunosc vinovăția se străduiesc, uneori chiar inconștient, în virtutea unor cauze pur psihologice, ca în declarațiile lor să prezinte evenimentele într-o lumină cât mai favorabilă lor.
Iată pentru ce anchetatorul trebuie să se ferească atât de o neîncredere totală față de negarea de către învinuit a vinovăției sale, cât și de o încredere oarbă față de recunoașterea vinovăției sale de către acesta.
În interesul stabilirii adevărului, anchetatorul trebuie să analizeze temeinic atât negarea, cât și recunoașterea de către învinuit a vinovăției sale, verificând în toate cazurile declarația acestuia prin datele obiective de la dosar, prin împrejurările stabilite cu probe incontestabile, care nu provoacă îndoială în ceea ce privește veridicitatea lor. Este cu desăvârșire intolerabilă atitudinea simplistă ”să nu-l crezi pe învinuit dacă el își neagă vinovăția și să-l crezi întrutotul, dacă el a recunoscut-o”.
Tocmai aceste motive îl împing de cele mai multe ori pe învinuit să-și nege cu încăpățânare vinovăția, să opună rezistență cercetărilor, să tindă a le îndrepta pe o cale greșită și să-l dezorienteze pe anchetator, să-l încurce, să-i adoarmă vigilența, să-i prezinte explicații mincinoase și, prin orice mijloace, să-l amăgească.
Sunt cunoscute și cazuri când infractorii recurg la provocări abile la adresa anchetei și a persoanelor ce o conduc, învinuindu-l în mod calomnios pe anchetator de ”tendențiozitate”, răzbunare personală, că aplică metode de cercetare ilegale, etc. Folosindu-se de lipsa de experiență a anchetatorului, de încrederea sa prea mare în oameni, de faptul că acesta nu cunoaște suficient împrejurările cauzei, acești învinuiți pregătesc dinainte ”probe obiective” care să confirme viitoarele lor declarații calomnioase. De exemplu, ei recunosc bucuroși infracțiunile pe care le-au săvârșit în realitate dar în declarațiile lor dau astfel de detalii născocite, amănunte și împrejurări fanteziste, care pe de o parte nu au existat iar, pe de altă parte, sunt foarte ușor de combătut.
Iată de ce anchetatorul trebuie să verifice toate explicațiile învinuitului și să nu primească fără verificare orice versiune servită cu amabilitate, ”orice recunoaștere” bucuros oferită.
Adesea, anchetatorii lipsiți de experiență, obținând astfel de ”recunoașteri”, nu mai strâng alte probe de învinuire, din care cauză, după ce învinuitul își retractează ”recunoașterea”, acuzarea rămâne în aer. În același timp, prin scurgerea timpului, obținerea unor probe noi nu mai e posibilă.
D.D.
Comments