Analiza comportamentală pentru autopsia psihologică și Criminal Profiling
Traducere - Dorin Dumitran
Sursa:
Suicidul este actul de încetare a vieții, autoprovocat, cu intenție proprie (Shneidman, 1981b). Este o "stare umană de rău, cu un considerabil impact psihologic și cu o variabilitate considerabilă" (Leenaars 1992, p. 347). După cum s-a menționat în capitolul 1, Shneidman și Faberow au fondat disciplina suicidologiei, cea a studiului științific al riscului și prevenirii suicidului (Reiter & Parker, 2002; Shneidman, 1967).
Acest capitol și cel următor colectează constatările din acest domeniu, așa cum se aplică ele procedurii de autopsie psihologică. Unele fapte suicidale sunt contraintuitive, la fel ca și metodele pe care unii oameni le-au ales pentru a-și pune capăt vieții. Aceste capitole se referă la miturile, cercetările actuale, metodologiile, sinuciderile în grup, sanctuarele sinucigașe, reflecțiile primilor respondenți la scena morții și la evaluarea sinuciderilor.
Sunt incluse metode neobișnuite de sinucidere, pentru a-i ajuta pe investigatori în lărgirea gradului de conștientizare a stărilor mentale ale sinucigașilor.
Mai întâi, un scurt istoric. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, sinuciderea a fost catalogată ca fiind o tulburare mentală. În 1897, Emile Durkheim a publicat un studiu sociologic, Le Suicide. Sigmund Freud a spus puține lucruri despre acest act, cu excepția faptului că este o expresie a lui Thanatos, instinctul de moarte. El a privit sinuciderea ca pe o crimă. (Unii teoreticieni au speculat că moartea lui Freud a fost o moarte asistată de un medic).
Robins, Gassner, Kayes, Wilkinson și Murphey (1959) și-au publicat studiul pe 134 de cazuri. Aceștia realizaseră interviuri sistematice cu familia și cunoscuți ai decedaților pentru a identifica dacă aceștia și-au comunicat intenția sau nu. Mai mult de două treimi (69%) și-au exprimat ideile sinucigașe și 41% făcuseră declarații specifice. Majoritatea intențiilor fuseseră comunicate mai multor persoane. (Cu toate acestea, persistă mitul conform căruia oamenii care intenționează să se sinucidă păstrează intenția pentru ei înșiși).
În 1968, cercetătorii din acest domeniu s-au întâlnit pentru a fonda Asociația Americană de Suicidologie (AAS). Membrii acesteia au înființat o revistă, Suicide and Life-Threatening Behavior, pentru crearea de rețele profesionale de comunicare. Acest lucru a inspirat mai mulți clinicieni să efectueze cercetări și să se consulte cu alte agenții cu privire la cazurile de suicid. În 1987, American Suicide Foundation a finanțat cercetări privind sinuciderea și în care au investigat efectul medicamentelor asupra depresiei severe. Deși accentul AAS se pune pe tratament și prevenire, fiecare număr al revistei abordează, de asemenea, subiecte care ar fi în beneficiul cercetătorilor. De exemplu, o credință comună este aceea că oamenii se sinucid adesea dintr-o toană, dar Joiner (2010) a respins acest lucru ca fiind o noțiune întâlnită doar în ficțiune. (Se pare că aceasta pare să fie implicată în unele sinucideri, totuși, cum ar fi sinuciderile în grupuri de adolescenți și sinuciderile motivate de furie, menite să pedepsească pe cineva).
Anchetatorii ar putea învăța diferența dintre auto-agresiunea suicidală și tăierea nesuicidală sau să descopere că, sinucideri aparent imposibile se întâmplă, cum ar fi cazul bărbatului care s-a înjunghiat de 83 de ori. Aceștia pot citi relatări ale supraviețuitorilor și să dobândească metode practice de evaluare succintă.
Tipurile de cercetare abordate includ factorii de risc la adolescenți, sinuciderea în armată și în rândul veteranilor, îmbunătățiri în domeniul autopsiei psihologice, sistemele de sprijin social, rezultatele tratamentului, consilierea sinucigașilor în comunitatea LGBT, trăsături ale persoanelor care au încercat să se sinucidă față de cele care au finalizat, temperamentul și riscul, punctele fierbinți ale sinuciderii, contagiunea sinuciderii, sinuciderile prin social media, precum și diferențele de gen, vârstă și rasă. Statisticile se schimbă cu fiecare sondaj anual, iar noi unghiuri sunt descoperite și explorate. Anchetatorii ar trebui să cunoască aceste resurse.
Suicidul se menține ca a zecea cauză principală de deces în Statele Unite ale Americii, cu aproximativ 80-90 de cazuri pe zi și o creștere abruptă în ultimii câțiva ani, în cazul femeilor (Tavernise, 2016). În 2014, au fost identificate 42.773 de sinucideri în Statele Unite. Ratele de sinucidere ating cote maxime în timpul primăverii, în special în zilele de luni (Joiner, 2010). Bărbații își iau viața cu o rată de 3,6 ori mai mare decât femeile, dar de trei până la patru ori mai multe femei recurg la o tentativă de suicid. Mai multe femei se sinucid în prezent decât în anii trecuți (Tavernise, 2016).
Deși puțini sinucigași lasă o explicație, trei din patru dăduseră semnale cu privire la intenția lor (Joiner, 2005), ceea ce este un ecou al constatărilor din cel mai vechi studiu. Peste 60% dintre cei care amenință că se vor sinucide fac o tentativă sau finalizează actul. Unii oameni sunt neîndemânatici sau naivi în ceea ce privește metodele lor, dar faptul că au făcut o încercare este mai semnificativ pentru evaluarea riscului unui individ sinucigaș decât faptul că a fost selectată o metodă. Cu toate acestea, un studiu a constatat că doar 4% dintre persoanele care au încercat să se sinucidă și care au supraviețuit și-au considerat intenția ca fiind "foarte gravă" (Joiner et al., 2002). Trecutul, încercările, prevestesc cel mai bine viitoarele tentative, 75% dintre cei care au finalizat având cel puțin o tentativă anterioară, dar de obicei mai multe. Cel mai de succes grup de finalizatori este cel al persoanelor în vârstă, care ar putea fi mai bine documentate și mai puțin ambivalente (n.tr. bătrânii sunt mai hotărâți). Aproximativ 90% dintre persoanele care se sinucid au o afecțiune mintală, în principal depresie clinică sau tulburare bipolară. Alte stări de spirit, tulburări, precum și abuzul de substanțe, sunt, de asemenea, factori de risc (Tavernise, 2016).
Joiner (2010) a constatat că oamenii cred în mod eronat că sinuciderea este o scăpare "ușoară", este făcută pentru răzbunare, este de neoprit odată pusă în mișcare și este rezervată adulților. De asemenea, ei cred că persoanele sinucigașe nu își fac planuri, majoritatea persoanelor care își iau viața lasă un bilet, aceste bilete explică motivele, iar majoritatea persoanelor care decid să își pună capăt zilelor caută deprimați. Ofițerii de poliție împărtășesc și ei aceste idei, ceea ce le poate afecta deciziile luate la locul faptei.
Deși doar unul din patru candidați a scris un bilet de sinucidere (dintre care puțini explică ceva), trei din patru au dat indicii prealabile. Cel mai adesea, metoda implică o armă de foc. Deși 60% dintre cei care amenință fac și o tentativă, majoritatea se raportează cu ambivalență la moarte. Unii speră să fie salvați. Cu toate acestea, riscul de sinucidere rămâne chiar și după ce se consideră că o persoană s-a ameliorat după tratament. Unii au obținut doar claritate în privința deciziei lor și sunt acum mai relaxați. Cercetarea extinsă oferă un rezumat al elementelor-cheie pentru riscul de finalizare. Shneidman (1981a) a identificat patru, după cum se vede în tabelul 2.1.
TABELUL 2.1.
Cele patru elemente ale riscului de sinucidere ale lui Shneidman.
- Inamicalitate accentuată (auto-animozitate)- n.tr. auto-ură.
- Tulburare exacerbată (neliniște, anxietate și psihopatie).
- Constrângere crescută a concentrării intelectuale. – n.tr. prăbușire în sine, autoscopie exagerată.
- Încetarea vieții este percepută drept unica soluție.
Shneidman a căutat dovezi de psihoză (Shneidman & Faberow, 1961), în timp ce Joiner et al. (2002) au identificat două stări psihologice care ar putea eroda instinctul de autoconservare: vinovăția percepută față de rude (PB) și un sentiment scăzut de apartenență (LB). Aceștia au examinat un studiu de 40 de bilete de sinucidere care separau pe cei care au finalizat (13 bărbați și 7 femei) de cei care au încercat să se sinucidă (8 bărbați și 12 femei), găsind mai mult PB și LB pentru cei care au finalizat decât alte motive, cum ar fi tulburarea, lipsa de speranță, dorința de a-i controla pe ceilalți și dorința de a controla propriile sentimente. Cei care au finalizat și care au exprimat PB și/sau LB au ales, de asemenea, mai multe mijloace letale decât cei care au încercat, cum ar fi armele, electrocutarea și spânzurarea. Cercetătorii au presupus că relațiile interpersonale, cum ar fi deteriorarea relațiilor, ar putea cântări mult mai mult în decizia de a muri decât factorii intrapsihici, cum ar fi depresia. Aceste persoane care vorbesc despre sinucidere folosind cele mai imediate și letale mijloace pot fi indicate pentru tratament.
Au existat mai multe studii calitative detaliate asupra persoanelor sinucigașe în încercarea de a identifica factorii-cheie. Acestea datează încă de la Conferințele Suicide Prevention Center. Zece membri ai personalului au participat la una dintre ele pentru publicare (Los Angeles, 1970). Aceștia au analizat cazul unui bărbat caucazian de 65 de ani, găsit mort în pat cu o rană de glonț autoprovocată, în frunte. El își folosise arma preferată. Grupul a intervievat soția decedatului, angajatorul și medicul și cinci dintre prietenii apropiați ai acestuia. Puțini respondenți știau însă despre copilăria sa. În general, era vesel, activ și admirat. Îi plăcea să joace golf și grădinăritul și nu bea. Nu avea probleme financiare, dar soția sa de 35 de ani era bolnavă. Nimeni dintre cei intervievați nu a acceptat ipoteza sinuciderii. În ziua în care a murit, jucase golf și participase la organizarea unui eveniment masonic. Cercetătorii au trecut în revistă elementele importante, cum ar fi starea de sănătate a persoanei decedate și cunoștințele sale de mânuire a armelor. Decedatul pierduse vederea la un ochi și urma să o piardă și la celălalt. Analiștii au considerat interesant că nimeni nu a menționat acest lucru, cu excepția medicului, iar acesta a adăugat un episod de depresie de două săptămâni. Ei au considerat că informațiile lipsă din copilăria decedatului ar putea conține un indiciu, mai ales că acest bărbat autosuficient se confrunta cu pensionarea și cu pierderea unui membru al familiei, cu rutina și cu pierderea sentimentului de semnificație.
Există niște probleme cu această abordare. Cu cât vorbesc mai mult, cu atât mai mult se bazează pe speculații, făcând presupuneri în concordanță cu ceea ce știu despre alte cazuri. Nu există cercetări care să nu-și proiecteze propriile semnificații asupra mentalității decedatului. Aceștia examinează faptele, dar nu reușesc să le folosească în cercetare. În cele din urmă au decis să nu se pronunțe asupra accidentului sau a omuciderii, ceea ce i-a lăsat cu sinuciderea. Ei au decis că decedatul nu avea un sistem intern adecvat de mecanisme de adaptare adecvate pentru schimbările dramatice cu care se confrunta în viitor.
Personalul SPC (1970) a întreprins, de asemenea, o autopsie psihologică a morții prin împușcare a fiului de 18 ani al scriitorului Herman Melville: Malcolm. Aceasta a fost o idee nouă: efectuarea unei autopsii psihologice postmortem adică, o analiză a unei persoane de mult timp decedate, a cărei moarte ridică probleme nerezolvate. Ei nu puteau să interogheze pe nimeni. Nu puteau consulta decât înregistrările existente. Cu toate acestea, având mai mulți experți, toți instruiți în aceeași metodologie, au examinat împreună cazul ajutând la stabilirea unor protocoale de "diagnosticare la distanță" de acest tip.
La momentul incidentului, unii oameni au crezut că Malcolm se sinucisese, dar alții au spus că a fost un accident. S-a vorbit chiar și despre omucidere, deoarece Melville era cunoscut ca fiind abuziv cu copiii săi. Au descoperit că Herman era predispus la crize extreme de depresie care probabil că i-au infectat sentimentul de sine în relația cu fiul său. Sinuciderea a fost un motiv repetat în romanele lui Melville, lucru de care Malcolm ar fi putut să-și dea seama. În orice caz, el ar fi absorbit tonul emoțional al familiei în timp ce Herman scria o literatură atât de întunecată și intensă. Cei mai mulți dintre clinicienii SPC credeau că Malcolm se sinucisese. Un accident părea puțin probabil, din moment ce știa cum să mânuiască o armă.
Se așteptau ca autopsia psihologică să fie utilă și în alte cazuri istorice. Knoll (2008) avea să o considere mai târziu ca fiind o abordare fructuoasă pentru înțelegerea factorilor care au dus la sinuciderea lui Ernest Hemingway. Aceasta a fost aplicată în cazul lui Iulius Cezar, al regelui Tut, al lui Adolf Hitler și al altor figuri istorice ale căror morți nu au fost neapărat echivoce. Post-sinucidere, studiul unor indivizi a părut a fi o întreprindere valoroasă care să se adauge altor baze de date. (Puriștii consideră că această abordare nu ar trebui să fie numită autopsie psihologică).
Cross, Gust-Brey, & Ball (2002) au folosit metoda disecției vieții și a morții pentru a examina procesele de gândire ale unui student universitar talentat (percentila 99) care se sinucisese, comparând rezultatele lor cu cele obținute în alte trei cazuri. Aceștia au realizat interviuri pe parcursul a 4 ani și au constatat că o colecție de trăsături și convingeri unice specifice populației supradotate erau, de asemenea, potențiali indicatori ai comportamentului suicidal. Subiectul avea probleme în două domenii principale, stima de sine și romantismul și avea dezvoltate convingeri iraționale, izolându-se de o comunitate care l-ar fi putut ajuta să gândească mai pozitiv. Cele patru cazuri au furnizat o listă de semnale predictive, văzute în Tabelul 2.2.
TABELUL 2.2. Markerii predictivi ai sinuciderii la copiii supradotați.
- Asociații mintale prosociale minime.
- Excitabilitate ridicată, dar dispreț față de emoții.
- Dificultate în a separa realitatea de ficțiune.
- Supraidentificare cu personaje sau teme negative.
- Conflictualitate.
- Vinovăție orientată spre sine.
- Confuzie în legătură cu viitorul.
- Sistem de valori egocentric.
- Consideră sinuciderea ca fiind onorabilă; ideația este prezentă de ani de zile.
- Încercări anterioare de auto-agresiune.
- A experimentat dezintegrarea.
- Gândire obsesională.
Grupul de evaluare a amenințărilor a efectuat, de asemenea, o "autopsie psihiatrică" asupra lui Dylan Klebold și Eric Harris, atacatorii de la liceu care, înainte de a-și pune capăt zilelor, au ucis o duzină de elevi și un profesor în aprilie 1999.Mai mulți psihiatri și un fost profiler al FBI au mers la Littleton, Colorado, pentru a-i întreba pe prietenii și familia trăgătorilor despre băieți și pentru a le examina scrierile și filmele. Scopul era de a afla ce i-a motivat pe sinucigași și să identifice factorii de risc pentru astfel de violențe și care ar putea fi găsiți la alți adolescenți furioși. Deși cercetătorilor le-a lipsit implicarea ambelor seturi de părinți, ceea ce a lăsat un gol semnificativ, ei au reușit să afle lucruri importante despre starea de spirit a ambilor ucigași, inclusiv impactul pe care l-au avut unul asupra celuilalt. Semnele de avertizare includ amenințări, comunicări nepotrivite cu colegii, comportament secretos, furie, depresie și gânduri sinucigașe ("Documentary said", 2002).
METODE ȘI MĂSURI PENTRU AUTOPSIA PSIHOLOGICĂ
Până la 20% din decesele din jurul Statelor Unite sunt considerate echivoce sau controversate, deși unii experți spun că această cifră este mai aproape de 10%. Profesioniștii din domeniul sănătății mintale sau anchetatorii de omoruri efectuează în general autopsii psihologice. Evaluatorii iau în considerare cauza, modul, motivul, intenția, letalitatea și starea mentală (Scott, Swartz, & Warburton, 2006). Fie că este vorba de lipsa de timp, de preocupare sau de resurse, unele decese sunt înțelese în mod eronat. Aceasta ajută să cunoaștem datele cercetărilor din domeniu. De exemplu, Fischer (2016) a afirmat că sinuciderea este, din punct de vedere statistic, a treia cauză principală de deces în rândul adolescenților, dar numărul este subraportat în multe locuri pentru a menaja familiile.
În cazul deceselor care par evidente, cum ar fi cel al lui Bob McClancy de mai sus, nu prea se face mai mult pentru a investiga. În lipsa unor dovezi clare care să arate contrariul, anchetatorii de omoruri rareori cred că un bilet de adio este înscenat sau fals. Cu toate acestea, modul exact în care a survenit decesul este important pentru familii și pentru comunități.
Autopsiile psihologice folosesc faptele cunoscute despre sinucidere pentru a privi dincolo de suprafața vieții unei persoane. Cei mai mulți oameni sunt mai complecși decât ceea ce sugerează persoana tipică. Ei au o față publică, dar adesea au secrete.
Când David Duyst a anunțat sinuciderea soției sale în Grand Rapids, Michigan, în martie 2000, existau mai mulți indicatori puternici că Sandra fusese deprimată. Cu un an înainte, fusese lovită cu copita în cap de calul ei și părea, în ochii prietenilor și ai familiei, că a crescut iritabilă și deznădăjduită. Mesaje vocale de la Sandra către Duyst cu 3 luni înainte de moartea ei sugerau că viața ei se sfârșise. Ea nu mai putea continua și l-a îndemnat pe soțul ei să continue singur. Arma folosită a fost găsită lângă mâna ei. Nimic nu părea neobișnuit până la autopsie. Patologul a găsit două răni de intrare, iar prima împușcătură i-a distrus controlul motor, așa că a nu ar fi putut trage de două ori. Arma nu avea niciun defect.
Mai târziu, într-un dulap a fost găsit un bilet scris de Sandra. Acesta îl avertiza pe cititor că soțul ei o dorea moartă. "Lovitura de cal" fusese de fapt rezultatul loviturii dată cu un topor după ce se certaseră din cauza relației lui cu secretara sa. Nu e de mirare că era deprimată! Cu aceste cunoștințe, anchetatorii au ascultat din nou mesajele vocale ale Sandrei. De data aceasta, au auzit un ton diferit. Vocea ei era furioasă. Ea voia să-și încheie căsnicia, nu viața. În plus, a apărut o nouă poliță de asigurare pentru Sandra în valoare de o jumătate de milion de dolari, probleme financiare pentru Duyst și sângele găsit pe hainele pe care le purta când a spus că a descoperit-o pe soția sa moartă. Duyst a fost trimis în judecată și condamnat (Reens, 2011).
Prima generație de autopsii psihologice a produs autopsii bogate în detalii despre stările de spirit suicidale care erau ca niște mini-biografii, dar care au suferit de subiectivitate, de o metodologie discutabilă, incompletitudine și inconsecvență între cercetători. Inițial, din moment ce existau atât de puține date, consilierii specializați în sinucidere sperau doar să ajute. Nimeni nu a privit primele eforturi ca fiind științifice. Acest lucru a îngreunat utilizarea analizelor suicidale în instanță. Cercetătorii care au urmat mai târziu au încercat să impună controale mai riguroase și proceduri standardizate.
ANALIZE ACTUALIZATE.
Pornind de la instrumentul lui Shneidman, Bruce Ebert (1987), un psiholog clinician și căpitan șef al serviciilor psihologice din cadrul Forțelor Aeriene, a elaborat un ghid amplu pentru autopsiile psihologice. De asemenea, el a luat în considerare ramificațiile juridice. El a trecut în revistă modul în care tehnica a fost folosită pentru a analiza accidente de avion, pentru a o folosi în anchete judiciare și investigații privitoare la decesele în spital. În cadrul fiecărei categorii, Ebert a enumerat mai multe aspecte specifice, pentru 100 de factori separați. Din nou, lista sa a fost concepută ca un ghid. Analistul nu era obligat să analizeze sau să obțină răspunsuri la toate cele 26 de criterii, ci pur și simplu să colecteze cât mai multe informații posibil. Printre factorii lui Ebert se numără starea de spirit, factorii de stres, comunicarea intențiilor de sinucidere, problemele de relaționare, istoricul morții în familie, sentimentele legate de sinucidere, schimbarea obiceiurilor de alimentație sau de somn, amenințările suicidale, preocupările suicidale, antecedente cu droguri sau alcool, schimbări în starea mentală și comportamente care sugerează încheierea unor lucruri semnificative. În plus, profesioniștii care efectuează o autopsie psihologică ar trebui să analizeze rapoartele poliției și ale medicului legist și să examineze raportul educațional al persoanei decedate, alături de istoricul militar și familiaritatea cu metodele de deces. Pentru organizarea tuturor acestor date, el a sugerat realizarea unui grafic care să enumere elementele la fiecare dintre categoriile NASH pentru Sandra Dyst. Un exemplu este prezentat în tabelul 2.3.
Ebert credea că o autopsie psihologică detaliată care să adune informații dintr-o varietate de surse poate să-i lumineze pe investigatori cu privire la stările psihologice mai bine decât o fac evaluările diagnostice standard, cum ar fi inventarele de personalitate. Adăugarea unei reconstituiri complete a morții arată destul de multe despre starea mentală a decedatului. CDC a sperat să creeze o abordare științifică riguroasă (Rosenberg et al., 1988). Agenția a convocat un grup de lucru care a inclus diferite tipuri de anchetatori, împreună cu statisticieni, pentru a dezvolta statistici precise privind rata sinuciderilor. Aceste constatări ar fi ajutat la actualizarea politicilor care aveau impact asupra programelor publice. Concentrarea asupra intenției și metodei, a stabilit 22 de criterii, care au devenit criterii operaționale pentru determinarea sinuciderii. În cele din urmă, aceste criterii au fost combinate cu alte 33 pentru a crea lista de verificare pentru investigarea deceselor. Aceasta, la rândul său, a evoluat în criterii empirice de 16 itemi pentru determinarea sinuciderii (ECDS). Printre elementele sale se numără rezultatele autopsiei, rapoarte de investigație și rapoarte ale martorilor, precum și elemente despre personalitatea decedatului, intenția și dovezile de depresie sau tulburare bipolară. Sistemul de notare ECDS poate fi testat între profesioniști. În cadrul unui studiu, 70 de medici legiști au aplicat ECDS la 126 de cazuri de decese recente. Aceștia au fost precişi în 100% din cazuri în cazul sinuciderilor și în 83% în cazul accidentelor (Jobes et al., 1991). Cu toate acestea, scorul depinde de calitatea datelor brute.
Knoll (2008) a reunit o varietate de studii din ultimii 50 de ani pentru a oferi o definiție formală a autopsiei psihologice: "o autopsie postmortem este o procedură de investigație care necesită identificarea și evaluarea factorilor de risc suicidal prezenți la momentul decesului, cu scopul de a permite determinarea modului în care a survenit moartea, cu un grad de certitudine cât mai ridicat posibil” (p. 393). El a asociat calitatea metodei cu formarea și experiența clinică a practicianului.
Categorizarea persoanelor sinucigașe depinde de obiective. Pentru o privire de ansamblu statistic, categoriile tind să se alinieze în funcție de grupele de vârstă, sex, rasă și etnie. Există, de asemenea, studii pentru tipurile de arme folosite, diferențe între cei care încearcă și cei care finalizează tentativa și tipurile de boli mintale evidente.
Sistemul de clasificare a violenței auto-administrate (SEVAS) oferă o nomenclatură standard, utilizată de organizațiile militare pentru modelele de gândire legate de sinucidere. Se pare că cei 22 de itemi ai săi sunt neutri din punct de vedere cultural. SEVAS este însoțit de un instrument clinic bazat pe arbori de decizie care se concentrează pe manifestările gândurilor sinucigașe, pe pregătirea și pe tipul de autosugestie destructivă.
Ford and Drug Administrative a recomandat Columbia Complexification Algorithm for Suicide Assessment (C-CASA) pentru codificarea comportamentului în timpul studiilor cu medicamente. Acesta constă în opt clasificări, care vizează actele finalizate, tentativa, autoagresiunea, ideație și acte pregătitoare. Matarazzo, Clemans, Silverman și Brenner (2013) au combinat SDVCS și C-CASA pentru a crește claritatea și eficiența studiilor comparative astfel încât să îmbunătățească comunicarea între cercetătorii și terapeuții în domeniul suicidului.
Uneori, persoanele care cunoșteau persoana decedată au motive pentru a ascunde ceea ce s-ar fi putut întâmpla, astfel încât investigatorul trebuie să recunoască potențialul de eroare.
Unii profesioniști din domeniul sănătății mintale estimează că o autopsie psihologică cuprinzătoare ar putea dura aproximativ 30 de ore. Knoll (2008) sugerează 20-50 de ore. Cantitatea de timp implicată depinde de rezultatul final obiectiv și, uneori, de fondurile disponibile.
În ultimele câteva decenii, au fost mai bine identificate și izolate condițiile precursoare, în special prezența unor forme specifice de afecțiuni mentale, cum ar fi tulburarea bipolară și depresia reactivă (Conner et al., 2012). AAS oferă o certificare în autopsie psihologică în urma unui training educațional care acoperă istoria și metodele de autopsie psihologică, aspecte medico-legale și etice, precum și cercetări actuale pe teme precum sinuciderile în grup, factorii de risc de suicid, investigațiile, erorile de investigare, protocoalele militare privind sinuciderea și unghiurile clinice ale sinuciderii. Participanții învață, de asemenea, despre limitările metodologice. AAS conduce exerciții practice și supraveghează aplicarea metodei. Aceștia sunt deosebit de preocupați ca stagiarii să respecte interviul structurat, pentru a contribui la standardizarea practicii. Organizația oferă modele de metode și demonstrează întrebările care trebuie puse și care vor suscita întrebări productive (Berman, 2006; Juhnke, Granello, & Lebron-Striker, 2007).
Metoda AAS urmează modelul din tabelul 2.4. Pentru evaluările rapide pe teren, AAS a dezvoltat o metodă mnemotehnică (Juhnke et al., 2007). Fiecare literă din frază corespunde unui factor de risc semnificativ. Fraza de reținut este următoarea: "IS PATH WARM". Factorii sunt următorii:
I Ideație (gânduri, scrieri, opere de artă și expresii verbale).
S Abuzul de substanțe.
P Lipsa de scop (nu există niciun motiv pentru a continua).
A Furie.
T Captare.
H Lipsa de speranță (sentimentul negativ al viitorului).
W Retragere.
A Anxietate (agitație și obiceiuri de somn agitat).
R Nepăsare (impulsivitate și implicare în comportamente riscante).
M Modificări ale dispoziției.
TABELUL 2.4 Metoda de bază a unei autopsii psihologice.
1. Identificați persoanele care urmează să fie intervievate, inclusiv profesioniștii.
2. Identificați obiectivele.
3. Achiziționați documente oficiale.
4. Formulați întrebări pentru a îndeplini obiectivele specifice persoanelor intervievate.
5. Trimiteți scrisori de solicitare a numirii (n.tr. probabil autoarea se referă la delegare și autorizarea unor activități).
6. Începeți cu persoanele care îl cunoșteau cel mai bine pe decedat.
7. Investigați mesajele vocale (fiți sensibili).
8. Faceți aranjamentele de întâlnire cu persoanele relevante; stabiliți data și locul.
9. Efectuați interviuri înregistrate, cu un formular de consimțământ semnat și întrebări pregătite.
10. Transcrieți interviurile și stocați datele în condiții de siguranță.
11. Solicitați alte înregistrări necesare.
12. Urmăriți contactele eșuate.
13. Revizuiți și legați datele.
14. Analizați datele raportat la cercetările cunoscute (de exemplu, clustere, puncte fierbinți și caracteristici speciale).
15. Redactați un raport.
Cei cu risc ridicat vor prezenta adesea mai mulți indicatori, care pot fi constatați din răspunsurile la întrebări specifice adresate prietenilor, colegilor de muncă și cunoscuților. Aceștia ar putea avea tentative sau amenințări anterioare sau să vorbească mult despre sinucidere. S-ar putea să aibă o mentalitate de "game over" sau să nu reușească să aibă grijă de ei înșiși într-un mod sănătos. Ar putea avea o personalitate rigidă care nu poate face față unor evenimente recente care le-au răpit controlul. S-ar putea să fi încetat să mai socializeze.
Formula menită să sporească judecata clinică, oferă în continuare o evaluare mai profundă decât cea folosită în prezent de poliție pentru potențialul de a se răni pe sine și pe ceilalți. Prietenii, familia și colegii de muncă vor fi observat unele dintre aceste comportamente. Ofițerii pot fi instruiți să folosească această mnemotehnică astfel încât să poată alerta familia unei persoane aflate în risc sau să facă o sesizare pentru intervenție. Consilierii ar putea, de asemenea, să îl găsească util.
Anchetatorii de omoruri trebuie să ia în considerare totalitatea circumstanțelor mai degrabă decât să se concentreze prea mult asupra unui singur aspect. În plus, aceștia trebuie să ia în considerare potențialul ca prejudecata să infecteze o evaluare (Rossmo, 2008). O bucată ambiguă de scris la locul unui deces poate fi interpretată ca fiind un bilet de adio, ceea ce va denatura întreaga investigație. Este important să nu se analizeze scena morții doar în ceea ce privește comportamentul victimei ci și să se integreze această analiză cu interviurile martorilor și cu probele din cadrul anchetei. Anchetatorii trebuie să ia în considerare nu doar ceea ce este prezent ci și ceea ce lipsește și care ar trebui să fie prezent. (Dacă un bărbat declară că a auzit dușul curgând înainte de a-și găsi soția spânzurată în cabina de duș, atunci apa ar trebui să fie prezentă pe ea, pe pereți și pe podeaua cabinei).
Rolul principal al consultantului este de a cristaliza factorii psihologici care diminuează ambiguitatea interpretării. Analiza probabilităților utilizează bazele de date de cercetare pentru a susține concluziile care oferă acuratețe și închidereacazului (Knoll, 2008; Reiter & Parker, 2002).
Pentru a extrage un sens din ultimele zile și ore ale persoanei, un psiholog ar putea utiliza orice număr (sau toate) de surse enumerate în tabelul 2.5, cu conștientizarea faptului că orice persoană intervievată ar putea ascunde ceva sau ar putea contamina intenționat sau nu procesul.
Înregistrările colaterale și interviurile cu cei care au cunoscut persoana decedată sunt surse primare. Următoarea listă nu este exhaustivă.
TABELUL 2.5 Surse pentru autopsia psihologică.
- Interviuri cu primii respondenți sau cu alt personal de aplicare a legii.
- Rapoarte de autopsie și rapoarte ale poliției.
- Fotografii și înregistrări video de la locul decesului.
- Experți criminaliști pentru anumite domenii, atunci când este necesar.
- Bilet de adio (sau alt tip de expresie suicidală).
- Postări pe rețelele de socializare.
- Jurnale, jurnale de bord, bloguri și emisiuni web.
- Corespondență.
- Opere de artă sau poezii ale defunctului.
- Membri ai familiei.
- Prieteni apropiați, cunoscuți.
- Colegi de muncă.
- Foști soți.
- Dosare (școlare, militare, de la serviciu, medicale și rețete).
- Date de arhivă (cercetare privind sinuciderea; predicția riscului).
- Modificări de comportament, testamente sau polițe de asigurare de viață.
- Istoricul familial de boală mintală sau sinucidere.
Suicidologii oferă și alte sfaturi, bazate pe experiență, pentru a ajuta la colectarea de date. Aceștia sugerează evitarea interviurilor la aniversări importante. De asemenea, în cazul rudelor și al prietenilor apropiați, este mai bine să se evite utilizarea termenului "decedat", iar sinuciderea ar trebui să fie menționată ca o "moarte subită" (Scott et al., 2006). Raportul rezultat ar trebui să ofere o imagine exactă a personalității, obiceiurilor și tiparelor de comportament ale victimei, incluzând în mod specific schimbările recente sau dramatice.
Într-un caz, un bărbat a fost găsit în propriul pat, împușcat cu arma sa preferată, dar a fost împușcat cu mâna dreaptă și toți cei care îl cunoșteau au jurat că era stângaci. Sora lui a fost acuzată pentru că a determinat sinuciderea, dar la ancheta a reieșit că ea nu vorbise cu fratele ei de aproape un an. Ea nu știa care era starea lui de spirit recentă.
Prietenii săi cei mai apropiați, care erau de asemenea siguri că moartea sa nu a fost o sinucidere, au recunoscut că îi respingea ori de câte ori voiau să vorbească despre lucruri care nu erau de interes pentru el. Un prieten a spus că,decedatului, îi era frică de fiul său vitreg care locuia în casa lui, dar nu exista nici o încuietoare la ușa defunctului și el a murit acasă, în propriul pat. Comportamentul său contrazicea informațiile. A fost important de remarcat faptul că toți cei care au contestat decizia anchetatorilor nu îl cunoșteau pe decedat atât de bine pe cât pretindeau. Evaluarea medicului legist cu mai mult de patru decenii de experiență, a indicat faptul că stângacii se împușcă singuri cu mâna dreaptă în aproximativ 10% din cazuri. Fără nicio dovadă contrarie, decizia a fost confirmată (Prezența la anchetă a medicului legist, 2015).
RISCURI ȘI SEMNALE DE ALARMĂ
La zece minute după ce Ashley Fallis și-a luat la revedere de la familia ei, după o nouă petrecere de Anul Nou în Evans, Colorado, a murit. Soțul ei, Tom, a sunat la 911 la ora 12:50 AM pentru a anunța că Ashley s-a împușcat în cap. Părea disperat să o salveze. O echipă de medici a transportat-o de urgență la spital pe această mamă a trei copii, dar în scurt timp aceasta a murit.
Fallis a explicat că se afla în debara când Ashley a intrat în dormitor, și-a recuperat propriul pistol de sub saltea și s-a împușcat. El nu a putut explica de ce camera era deranjată în moduri care arătau ca și cum ar fi avut loc o luptă fizică violentă. Tablourile erau rupte de pe perete, iar un vecin a susținut că a auzit-o pe Ashley strigând: "Dă-te jos de pe..."Lasă-mă!" O lanternă mare era așezată lângă corpul ei, iar corpul ei avea urme proaspete de vânătăi proaspete. Pieptul lui Fallis avea, de asemenea, o serie de semne roșii și zgârieturi.
Fallis a fost dus la secție pentru interogatoriu. El a spus că zgârieturile sale au fost de la bărbieritul pe piept și a negat că soția sa ar fi strigat ceva. A insistat că nu a ucis-o. Poliția a acceptat acest lucru și a închis cazul în martie, ca fiind o sinucidere.
Cu toate acestea, rudele lui Ashley au fost suspicioase. Acestea au crezut că Fallis, un ofițer de penitenciare pentru Biroul șerifului din Weld County, o controla și era intimidant. Un reporter a intervievat din nou martorii și a găsit neconcordanțe între ceea ce au spus aceștia și declarațiile oficiale. Un tânăr a declarat că l-a auzit pe Fallis mărturisindu-se părinților săi, dar poliția nu a făcut nimic cu această informație aparent importantă.
Cazul a fost redeschis, fiind preluat de alte agenții, dar pentru că încă de atunci decesul nu fusese tratat inițial ca o posibilă crimă, dovezi valoroase au fost pierdute, neglijate sau manipulate greșit. Fallis a fost acuzat de crimă de gradul doi.
Un criminalist a adunat date din fotografiile de la locul morții și a efectuat măsurători ale camerei, dar nu a putut proba definitiv vinovăția sau nevinovăția.
În timpul unui proces de două săptămâni, au fost prezentate dovezi că Ashley fusese deprimată, renunțase la medicația împotriva anxietății, suferise recent un avort spontan și avea un trecut sinucigaș. Cu câteva luni mai devreme, ea scrisese un bilet de adio. Ashley avea o serie de factori de risc pentru sinucidere. Cu toate astea, stropii de sânge și sângele de pe cămașa lui Fallis contraziceau versiunea sa. Nimeni nu a examinat cu atenție zgârieturile de pe el pentru a determina dacă spusele sale erau corecte. Cantitatea de sânge de pe perete a indicat că Fallis se afla lângă soția sa când s-a tras. Experții au susținut cu tărie varianta, dar Fallis a fost exonerat în virtutea îndoielii rezonabile. Modul în care a survenit decesul a fost restabilit ca fiind sinucidere ("Procesul Tom Fallis", 2016). Investigarea mai atentă încă de la început prin conservarea probelor ar fi putut face diferența.
Persoanele care sunt vulnerabile la gânduri suicidale variază în funcție de vârstă, sex, trăsături socio-demografice și grup etnic.
Tabelul 2.6 ajută la clasificarea unei persoane ca fiind expusă la risc.
TABELUL 2.6 Factori ai potențialului de sinucidere.
- Discuții, întrebări sau cercetări despre sinucidere.
- Căutarea de informații despre sinucidere pe internet.
- Depresie persistentă, rezistență la tratament și alte stări de spirit grave, tulburări de dispoziție.
- Pierderea scopului.
- Tulburare alimentară gravă sau tulburare dismorfică corporală gravă.
- Schimbarea semnificativă a obiceiurilor de somn.
- Agitație și furie necontenită, care conduce la amenințări.
- Comportament repetat de risc ridicat sau impulsiv.
- Istoric de instabilitate frecventă.
- Pierderea interesului față de subiecte sau persoane pe care le prețuia cândva.
- Senzația de teama de a fi prins într-o capcană.
- Punerea în ordine a afacerilor, modificarea unui testament.
- Schimbări bruște de dispoziție, în special de la frică sau agitație, la calm.
- Vizitarea sau apelarea persoanelor pentru a-și lua rămas bun.
- Obsesia unui divorț, a unei pierderi, a unei umilințe sau a unui afront personal.
- Abuzul de substanțe, în special de dată recentă.
- Istoric de abuz parental.
- Expunerea recentă la sinuciderea unei persoane dragi.
- Sinucidere în familia apropiată.
- Renunțarea la lucruri importante, închiderea conturilor.
- Dificultăți financiare care par insurmontabile.
În cazul adolescenților, factorii de risc includ, de asemenea, abuzul de substanțe, moartea sau sinuciderea unui prieten, pierderea în familie, homosexualitatea, hărțuirea, agresivitatea, schimbările culturale rapide, relatările din mass-media despre sinucidere (în special despre modele culturale) și impulsivitatea (Cross et al., 2002). Cu toate acestea, comportamentele precursoare pot, de asemenea, să îi alerteze pe investigatori.
Darryl Sutorius, un chirurg cardiolog de succes din Cincinnati, Ohio, suferea de depresie gravă și amenințase că se va sinucide de mai multe ori după ce prima sa căsătorie se încheiase. În cele din urmă, prin intermediul unui serviciu de dating și-a găsit o nouă soție, Della "Dante" Britteon, cu 10 ani mai tânără decât el (Vaccariello, 2013).
La 19 februarie 1996, Sutorius nu a venit la serviciu și nici nu a răspuns la pagerul său. Poliția a mers la domiciliul său pentru a-l căuta. Della i-a lăsat să intre. Când se aflau în garaj, ea i-a chemat că și-a găsit soțul. Era pe o canapea la subsol, mort. Avea o rană la tâmpla dreaptă și o gaură de glonț se vedea prin canapea. La început, moartea lui a părut a fi o sinucidere, iar o evaluare superficială ar fi fost susținută având în vedere starea de spirit a mortului: l se afla în mijlocul procesului de depunere a cererii de azil după divorț și fusese supărat din cauza lipsei de succes a doua oară. Fusese și la un psihiatru.
Cu toate acestea, lucrurile ciudate de la locul faptei au sugerat că se impunea o investigație complexă. Arma era înregistrată pe numele Della, iar ea o cumpărase cu doar o zi înainte. Odată cu moartea soțului, ea avea să moștenească peste un milion de dolari. Numele ei real era Della Hall, aceasta era a cincea căsătorie și... avea un trecut de amenințări și atacuri violente cu alți bărbați. Îi spusese lui Sutorius numeroase minciuni despre ea însăși. Era absolventă de liceu și nu a avut niciodată un loc de muncă. Chiar și mama ei a spus poliției că Della era abuzivă din punct de vedere mental și că, cel mai probabil, îl omorâse pe Sutorius. Tot Della era cea care îi sugerase să meargă la un psihiatru, ca și cum ar fi sperat să folosească acest lucru pentru a confirma depresia. În plus, ea le spusese oamenilor că Sutorius era abuziv. A fost o înscenare.
Petele de sânge de pe canapeaua unde a murit Sutorius indicau că cineva l-a împușcat dintr-un unghi ciudat. Părea că cineva aruncase sângele pe canapeaua de sub el, unde nu era sânge și unde acesta nu ar fi putut ajunge dacă s-ar fi împușcat singur. Cel mai important este că mâna lui dreaptă era stropită cu sânge pe ambele părți, așa că nu putea să țină arma. În plus, deși nu este neobișnuit ca cineva să tragă un foc de antrenament înainte de a se sinucide, în acest caz, reziduurile de praf de pușcă se aflau deasupra petelor de sânge. Cineva a tras în canapea după ce Sutorius a fost împușcat.
Della Sutorius a fost arestată pe 27 februarie, judecată și condamnată.
SINUCIDERI GREȘITE: ACCIDENTE AUTOEROTICE.
Unele persoane care au fost găsite spânzurate, legate, înecate, cu călușul în gură, electrocutate, sufocate sau împușcate, nu s-au sinucis. Acestea căutau satisfacție sexuală cu un dispozitiv periculos, iar mecanismul lor de siguranță a eșuat. Asfixia autoerotică, implică reducerea aportului de oxigen pentru a produce euforie în timpul excitației. Estimările plasează decesele autoerotice (AEF – n.tr. auto-erotic fatalities) între 500 și 1.000 anual, ceea ce lasă mult loc de eroare (Sauvageau & Geberth, 2013; Scott et al., 2006).
Investigatorii care nu sunt familiarizați cu AEF-urile sau care nu au văzut niciodată unul, le-ar putea confunda cu sinuciderile, dar acestea sunt de obicei accidente. (Unele au fost făcute ca parte a unui ritual de sinucidere, dar acest lucru este rar.) Unele au caracteristici evidente, cum ar fi fotografii pornografice sau cărți deschise la o anumită pagină, îmbrăcăminte sexuală sau accesorii sexuale, cum ar fi cătușe și bice, frânghii, măști, instrucțiuni autoerotice, o colecție de materiale pornografice, videoclipuri pornografice, căptușeală pentru gât (pentru a evita vânătăile vizibile) și dispozitive neletale, dar unele victime - în special femei - nu au astfel de itemi.
Mecanismele de salvare pot fi un scaun sau un taburet în apropierea unei victime spânzurate, un cuțit sau o foarfecă pentru a tăia o frânghie, un întrerupător sau un tub de aer care s-a înfundat din cauza unei defecțiuni a mecanismului. Cu toate acestea, absența unor mijloace distincte de scăpare nu trebuie confundată cu dorința de a muri. Uneori, practicantul se bazează pe judecata personală (Sauvageau & Geberth, 2013).
Cel mai frecvent dispozitiv de asfixiere este un ștreang, dar uneori practicanții leagă o frânghie în jurul abdomenului, pun o pungă peste cap, inhalează substanțe chimice, folosesc anestezice sau se scufundă în apă.
Un tânăr s-a bucurat de erotismul noroios (n.n. salirofilia) și a fost găsit mort într-un cadă cu ipsos întărit. Alunecase și îl inhalase în plămâni (Goodman, 2009). Un alt bărbat care a fost găsit în subsolul casei sale, ars în mai multe locuri și legat în lanțuri, semăna cu victima unei agresiuni. Cu toate acestea, o oglindă în mărime naturală fixată într-un loc strategic a arătat că el se privise în aceasta. În apropiere se aflau accesorii pentru droguri și forceps iar victima fusese surprinsă cândva în activități autoerotice de către o rudă. (Sauvageau & Geberth, 2013).
Este posibil ca victimele AEF să se fi învelit în ceva de genul sac, bandă adezivă sau plastic, sau anchetatorii ar putea găsi recipiente cu aerosoli inhalatori pentru CO2 sau azot, precum și dovezi ale consumului de droguri. Un bărbat a aranjat un dispozitiv de ruletă rusească care s-a dovedit a fi defect, iar un altul a folosit un sistem electric elaborat care s-a scurtcircuitat. Uneltele electrice sunt, de asemenea, frecvente, iar unele persoane folosesc automobile. Unui bărbat îi plăcea să țină în echilibru pe gât piciorul unei piese de mobilier grele; o canapea s-a dovedit a fi prea grea. Un bărbat în vârstă de 19 ani a murit din cauza unei compresii masive a toracelui atunci când s-a îmbrăcat într-un costum de presiune de uz militar și l-a suprasolicitat cu un compresor de aer, împiedicându-i astfel capacitatea de respirație (Sauvageau & Geberth, 2013).
Pentru a educa investigatorii în parafilii, această secțiune rezumă studii privind accidentele autoerotice și arată gama de moduri în care oamenii au murit. De asemenea, se explică de ce unii dintre primii respondenți nu reușesc să recunoască dovezile de accident față de sinucidere.
O sinucidere ciudată și aparent imposibilă a implicat un tânăr găsit mort în apartamentul său. El era complet legat cu bandă adezivă de la gură până la glezne. Ferestrele și ușile erau încuiate. Deoarece capetele benzii adezive păreau a fi dincolo de raza de acțiune a decedatului, acest lucru s-a presupus a fi o crimă. Cu toate acestea, odată ce banda a fost îndepărtată, decedatul a fost găsit într-un costum de nylon negru și un scutec. Un căluș cu bilă a fost găsit în gură, lipit cu bandă adezivă. O investigație completă a dezvăluit o surpriză: decedatul vizitase site-uri de internet despre mumificare, care... demonstrau cum să se lege în acest mod special. Au fost postate avertismente despre pericolele acestei metode de restricție a oxigenului, dar unii oameni au descris în termeni elogioși euforia experiențelor lor de moarte iminentă. Mai multe scutece în apartamentul decedatului au sugerat că aceasta era o practică obișnuită pentru el. Înfășurările extinse de acest fel sunt menționate în cocooning. Victimele sunt predominant adolescenți de sex masculin, dar și femei și bărbați. Chiar și copii s-au angajat în această practică. Hazelwood, Dietz, & Burgess (1983) au cercetat 157 de cazuri, constatând că 5% sunt de sex feminin (cu disponibilitatea mai multor tipuri de site-uri web pe această temă, acest procent probabil că a crescut). Aproape trei sferturi dintre victime erau mai tinere de 30 de ani. Majoritatea au fost găsite în locuri izolate, dulapuri sau camere închise, cu semne de comportament masochist. Unele folosiseră oglinzi.
În unele cazuri, AEF are loc sub apă. Un tânăr a mers în apă într-un body de plastic făcut în casă. Peste acesta, el a avut îmbrăcat un costum de snowmobil. De asemenea, acesta își crease un sistem elaborat de lanțuri și ancore. Corpul său a fost găsit scufundat. Greșeala sa a fost că a folosit un tub de aer, atașat la un dispozitiv plutitor, care era prea îngust pentru a permite aportul de oxigen și expulzarea dioxidului de carbon. Semnele că această moarte a fost un accident au fost modul în care a avut înfășurate organele genitale și apartenența sa la un club de autoerotism.
Dispozitivul unei femei a cedat când părul ei s-a prins în mecanism. Un tânăr și-a înfășurat gura și ochii cu bandă adezivă și-a dat jos hainele și s-a spânzurat de o scară de metal în interiorul unei clădiri de o țeavă verticală de canalizare. În timpul autopsiei, a fost găsit un ceas de buzunar în gura sa. S-a dovedit a fi aparținut bunicului său decedat. Existau semne că aceasta a fost o spânzurare autoerotică, iar nu pentru scopul final de sinucidere.
O determinare corectă a decesului contează pentru prietenii și rudele supraviețuitorilor. Clauzele privind sinuciderea din contractele de asigurare blochează plățile pentru sinucidere iar unele religii consideră sinuciderea ca fiind un păcat. Deși AEF-urile pot fi jenante, rareori au impactul emoțional zdruncinător pe care îl are o sinucidere.
Multe accidente autoerotice sunt în mod clar asociate cu parafiliile, dintre care unele sunt unice și neașteptate. Există mii de fetișuri și parafilii, limitate doar de imaginația umană. Printre acestea se numără consumul de sânge sau urină, infantilismul, masochismul, nimfomania, transvestitismul, clismele, excitarea pielii, frânghiile și arcul electric (Shaffer & Penn, 2006).
Sheleg și Ehrlich (2006) oferă o istorie a asfixiofiliei, datând din 1856. Un rezumat al cunoștințelor psihiatrice din 1968, care este încă valabil, a oferit indicii pentru investigatori:
1. Decesele au fost o surpriză totală pentru rude.
2. Nu existau antecedente psihiatrice cunoscute sau o motivație evidentă pentru sinucidere.
3. Semnele de pregătire și activitatea de sclavie sugerau o practică obișnuită.
4. Victima era în mod obișnuit un bărbat caucazian inteligent.
În mod obișnuit, practica începe cu o încercare sau experimentare. Bărbații încep, în general, în timpul adolescenței. Pe măsură ce persoana îmbătrânește, tehnica sa devine adesea mai elaborată, implicând adesea submisivitatea. S-ar putea, de asemenea, să devină mai extremă, pe măsură ce se estompează ”nervul” inițial. În concluzie, dispozitivele folosite pentru a suprima aportul de oxigen pot ucide o persoană într-un mod în care seamănă cu sinuciderea. Cunoștințele despre AEF ar trebui să facă parte din formarea investigatorilor.
CONTEXTE SUPLIMENTARE PENTRU AUTOPSIA PSIHOLOGICĂ
În afară de determinarea modului de deces în cadrul investigațiilor oficiale, autopsiile psihologice pot servi și altor scopuri. Am menționat diferența diagnosticului în cazurile istorice, dar acestea pot aborda și întrebări cu privire la capacitatea testamentară înainte de deces, să obțină date actuariale, să ajute în cazul unor reclamații de asigurare sau de malpraxis contestate, să arate dovezi de stadializare a anumitor patologii, să ajute la mărturia experților, să abordeze răspunderea pentru servicii și să ofere confort (postvenție) pentru supraviețuitori.
Un studiu s-a axat pe interviuri calitative post-sinucidere cu rude. Eșantionul a fost alcătuit din persoane-cheie din viața a 17 sinucigași, în total 97 de persoane cu vârste cuprinse între 10 și 82 de ani. Nu trecuseră mai mult de 18 luni între momentul decesului și cel al interviurilor. Folosind analiza fenomenologică interpretativă și o analiză a datelor, ei au constatat că majoritatea supraviețuitorilor au beneficiat de oportunitatea de a se exprima și de a li se oferi o perspectivă. De asemenea, au dorit să-i ajute pe alții. Pe măsură ce au aflat mai multe despre decedat, au înțeles mai bine și s-au simțit mai puțin vinovați.
Acest rezultat va ajuta la luarea unor decizii politice pentru cercetători și comisiile de evaluare care au decis, fără această cercetare, nu este etic să se ocupe de persoanele vulnerabile, cum ar fi persoanele imediat aflate în doliu post-sinucidere. Doar câțiva participanți au avut sentimente amestecate și niciunul nu a considerat experiența ca fiind negativă. Cei mai tineri participanți au fost speriați și au apreciat faptul că au putut învăța mai multe.
Acest studiu deschide ușa pentru cercetări ulterioare, despre care autorii studiului consideră că va permite prietenilor și familiei persoanelor care au finalizat un suicid, să se consoleze în a găsi un sens în ceea ce s-a întâmplat (Dyregrov & Dieserud, 2011).
În 1976, urma morții miliardarului excentric Howard Hughes, Dr. Raymond Fowler, pe atunci președinte al American Psychological Association, a acceptat sarcina de a efectua o autopsie psihologică.
Nimeni nu a pus la îndoială modul în care Hughes a murit din cauza unei insuficiențe cardiace, dar existau motive să se pună la îndoială starea sa mentală în timpul vieții, întrucât a luat decizii importante cu privire la testamentul său (Fowler, 1986, 2006). Fowler s-a bazat pe materiale biografice, interviuri, scrierile lui Hughes, notițe de afaceri și scrisori personale pentru a reconstrui starea mentală a lui Hughes.
Hughes - a constatat el - avea dificultăți cu alți oameni și a avut mai multe crize de nervi, ca să nu mai vorbim de faptul că a suferit răni grave la cap din cauza unor accidente. Devenise foarte paranoic și obsesiv-compulsiv.
Fowler a ajuns la concluzia că Hughes era tulburat mintal, dar nu a fost niciodată psihotic. Deciziile sale în afaceri, inclusiv testamentul său, au fost luate în mod corespunzător.
REZUMAT
Suicidologia este un domeniu specializat care nu numai că susține metoda de autopsie psihologică, dar poate fi folosit și pentru alte sarcini. Deoarece miturile și neînțelegerile despre sinucidere pot influența investigatorii, este important să se țină pasul cu cercetarea. Autopsia psihologică poate ajuta la elucidarea misterelor care persistă cu privire la evenimentul morții unei persoane.
Procedura a devenit din ce în ce mai riguroasă ca mijloc de investigare, cu aplicații în multe domenii.
REFERENCES
Berman, A. (2006, July/Aug). Risk assessment, treatment, planning and Management of the at-risk suicide client: The “how to” aspects of Assessing suicide and formulating treatment plans. Family Therapy Magazine, 5(4), 7–10.
Cavanagh, J. T. O., Carson, A. J., Sharpe, M., & Lawrie, S. M. (2003). Psychological autopsy studies of suicide: A systematic review. Psychological Medicine, 33, 395–405.
Conner, K. R., Beautrais, A. L., Brent, D. A., et al. (2012). The next generation Of psychological autopsy studies. Suicide and Life-Threatening Behavior, 42(1), 86–103.
Cross, T., Gust-Brey, K., & Ball, P. (2002). A psychological autopsy of the Suicide of an academically gifted student: Researchers’ and parents’ Perspectives. Gifted Child Quarterly, 46(4), 1–18.
Documentary says Columbine warning signs were overlooked. (2002, March 29). Lubbock Avalanche Journal. Retrieved from http:// Lubbockonline.com/stories/032902/upd_075-8505. Shtml#. WRunZsm1s_V
Dyregrov, K. M., & Dieserud, G. (2011). Meaning-making through Psychological autopsy interviews. Death Studies, 35, 685–710.
Ebert, B. (1987). Guide to conducting a psychological autopsy. Professional Psychology Research and Practice, 18, 52–56.
Fischer, D. (2009, Sept/Oct). Equivocal cases of teenage suicide. The
Forensic Examiner, 18(3), 9–12.
Fowler, R. D. (1986, May). Howard Hughes: A psychological autopsy. Psychology Today, 22–23.
Fowler, R. D. (2006). Computers, criminals, an eccentric billionaire, and
APA: A brief autobiography. Journal of Personality Assessment, 87(3), 234–238.
Goodman, G. (2009, Summer). An atypical autoerotic death by mechanical
Asphyxiation. The Forensic Examiner, 18(2), 71–73.
Harper, M. (2016, June 24). McClancy sentenced to 50 years for killing Husband. Advocate and Democrat, p. 1.
Hazelwood, R. R., Dietz, P. E., & Burgess, A. W. (1983). Autoerotic fatalities. Lexington, MA: Lexington Books.
Jobes, D. A., Casey, J. O., Berman, A. L., et al. (1991). Empirical criteria For the determination of suicide manner of death. Journal of Forensic Science, 36(1), 244–256.
Joiner, T. (2005). Why people die by suicide. Cambridge, MA: Harvard University Press.
Joiner, T. (2010). Myths about suicide. Cambridge, MA: Harvard University Press.
Joiner, T. E., Pettit, J. W., Walker, R. L., Voelz, Z. R., Cruz, J., Rudd, D., & Lester, D. (2002). Perceived burdensomeness and suicidality: Two Studies on the suicide notes of those attempting and those completing Suicide. Journal of Social and Clinical Psychology, 21(5),
531–545.
Juhnke, G. A., Granello, P., & Lebron-Striker, M. (2007). IS PATH WARM? A suicide assessment mnemonic for counselor. Alexandria, VA: Professional Counseling Digest. (ACAPD-03).
Knoll, J. L. (2008). The psychological autopsy, Part I: Applications and Methods. Journal of Psychiatric Practice, 14(6), 393–397.
Leenaars, A. A. (2010). Edwin S. Shneidman on suicide. Suicidology Online, 1, 5–18.
Leenaars, A. A. (1992). Suicide notes, communication and ideation. In R. W. Maris, A. Berman, J. T. Maltsberger, & R. I. Yufit (Eds.), Assessment and Prediction of Suicide, pp. 337–361, New York, NY: Guilford.
Los Angeles Suicide Prevention Center (1970). Psychological autopsy: No. 1. Bulletin of Suicidology, 7, 27–33.
Matarazzo, B. B., Clemans, T. A., Silverman, M. M., & Brenner, L. A. (2013). The self-directed violence classification system and the Columbia classification algorithm for suicide assessment: A crosswalk. Suicide and Life-Threatening Behavior, 43(3), 235–248.
Reens, N. (2011, March 16). David Duyst continues to appeal conviction For wife’s murder. Retrieved from http://www.mlive.com/news/ Grand-rapids/index. Ssf/2011/03/david_duyst_continues_to_appea.Html
Reiter, H., & Parker, L. B. (2002). Psychological autopsy. The Forensic Examiner, 11(3), 22–26.
Robins, E., Gassner, S., Kayes, J., Wilkinson, R. H., & Murphey, G. E. (1959). The communication of suicidal intent: A study of 134 consecutive Cases of successful (completed) suicide. American Journal of Psychiatry, 115(8), 724–733.
Rosenberg, M., Davidson, L., Smith, J. C., et al. (1988). Operational criteria
For the determination of suicide. Journal of Forensic Science, 33(6), 1445–1456.
Rossmo, D. K. (2008). Cognitive biases: Perception, intuition, and tunnel Vision. In K. D. Rossmo (Ed.), Criminal investigative failures (pp. 9–21). Boca Raton, FL: CRC Press.
Sauvageau, A., & Geberth, V. (2013). Autoerotic deaths: Practical forensic And investigative perspectives. Boca Raton, FL: CRC Press.
Scott, C. L., Swartz, E., & Warburton, K. (2006). The Psychological Autopsy: Solving the mysteries of death. Psychiatric Clinics of North America, 29, 805–822.
Shaffer, L., & Penn, J. (2006). A comprehensive paraphilia classification System. In E. Hickey (Ed.), Sex crimes and paraphilias (pp. 69–94). Upper Saddle River, NJ: Pearson.
Sheleg, S., & Ehrlich, E. (2006). Autoerotic asphyxiation: Forensic, Medical and social aspects. Tucson, AZ: Wheatmark.
Shneidman, E. (1967). Essays in self-destruction. New York: Science
House.
Shneidman, E. (1970). The death of Herman Melville. In E. S. Shneidmen, (Ed.), The psychology of suicide (pp. 587–613). New York: Science House.
Shneidman, E. (1981a). Suicidal thoughts and reflections. Suicide and Life-Threatening Behavior, 11, 98–231.
Shneidman, E. (1981b). The psychological autopsy. Suicide and Life- Threatening Behavior, 22(1), 107–174.
Shneidman, E. S., & Faberow, N. L. (1961). Sample investigations of Equivocal suicidal deaths. In N. L. Faberow & E. S. Shneidman (Eds.), The cry for help (pp. 118–128). New York: McGraw Hill.
Tavernise, S. (2016, April 22). U. S. suicide rate surges to a 30-year high. The New York Times, pp. A1, A15.
Tom Fallis trial: Doctor says Ashley Fallis had many risk factors. (2016, March 28). The Denver Post. Retrieved from http://www. denverpost. Com/2016/03/28/tom-fallis-trial-doctor- says-ashley- fallis-had-manyrisk- Factors/
Vaccariello, L. (2013, May 15). Hearts of darkness: The short, unhappy Marriage of Darryl and Dante Sutorius. Cincinnati Magazine. Retrieved from http://www.cincinnatimagazine.com/features/heartsof- Darkness-the-brief-unhappy-marriage-of-darryl-and-dantesutorius/
Comments